Ne indragostim si credem ca ne-am gasit jumatatea. Nu realizam ca ne indragostim de un ideal, de o imagine pe care noi am creat-o si tocmai pentru ca este bine intiparita in inconstientul nostru ne este atat de draga si nu putem renunta la ea.
La inceput avem impresia ca este barbatul/ femeia perfect/a, ca are toate calitatile pe care ni le dorim. La fel si el/ea crede despre noi, ca suntem ceea ce a visat din totdeauna: femeia/barbatul vietii lui/ei, si ne si spune asta. Timpul trece si incepem sa ne cunoastem. Imaginea ideala pe care fiecare o avea despre un partener/a incepe sa nu se mai potriveasca perfect peste ceea ce este, de fapt, fiecare dintre noi. Apar acele intrebari: Ce s-a schimbat? De ce nu mai este ca la inceput? Si inevitabila concluzie: El/ea s-a schimbat. Nu, nici el/ea, nici tu, nimeni nu s-a schimbat, doar ca dupa prima faza, de indragostire oarba, urmeaza faza de revenire in realitate. Este faza in care incepem sa realizam ca celalalt este departe de imaginea pe care noi am proiectat-o peste el, ca nu, nu se va schimba si nu va deveni asa cum ne dorim noi, chiar daca ne iubeste si noi il iubim.
Credinta ca dragostea invinge orice, aceea magie ramasa din copilarie ca toata lumea ne iubeste si toti vor face numai cum vrem noi, dispare. Si nu, nu inseamna ca celalat nu ne mai iubeste sau ca noi nu-l iubim, ci pur si simplu, ca fiecare dintre noi are nevoi ce trebuie satisfacute si ca a cauta sa primesti aceasta satisfacere intotdeauna de la celalalt este o greseala. In orice relatie, suntem responsabili 100% de capatul nostru de relatie si in proprotie de 50% de relatie, ceea ce inseamna ca a astepta ca celalat sa ne faca fericiti este precum Fata Morgana: o iluzie frumoasa, dar care nu face altceva decat sa ne adanceasca lipsa. Cand vom intelege ca celalat este perfecta asa cum este si il vom iubi pentru ceea ce este si nu pentru ceea ce am vrea noi sa devina, de-abia atunci incepe relatia adevarata. Dar cati ajung in punctul acesta impreuna?
Ieri in parc stateam de vorba cu un parinte si am ramas uimita de modul in care gandeste. In primul rand s-a plans de diverse lucruri pe care copilul lui nu le face: nu sta concentrat la joc, nu se imbraca si dezbraca singur etc.- ca sa ne intelegem, vorbim aici de un copil de 3 ani. Si-mi tot spunea cum ii zicea mama lui ca ea nu a avut probleme cu el pentru ca era un copil cuminte si ascultator. Si mi-a explicat in continuare cum si-a dat copilul la gradinita ca cei de acolo sa-l educe si sa-l invete toate aceste lucruri pe care el si le doreste de la copilul sau, dar pe care, recunoaste, nu are rabdarea sa le repete indeajuns de mult cu copilul pentru ca acesta sa le asimileze, pentru ca nu-i asa el are treaba, iar personalul de la gradinita asta trebuie sa faca. Asteptarile lui sunt, ca tot ce-si doreste sa stie/faca copilul lui, acesta sa invete de la gradinita. Iar eu incercam sa-i explic cum stau lucrurile, sa-i dau exemple cu ceea ce ar putea face si exersa cu copilul acasa, pana cand am inteles ca vorbesc in gol: la tot ce spuneam eu raspunsul era promt “Am incercat, dar nu a mers!”. Oare chiar asa? Oare copilul acela chiar nu este receptiv la nimic? Ma indoiesc sincer!