‘Intr-o relație, ce este mai important, creierul sau inima? m-a întrebat o clientă. De fiecare dată când am ales cu inima am suferit, dar nici când am ascultat de minte nu a fost mai bine.’ Draga mea, ascultă-ți inima ori de câte ori poți, dar cu măsură. Uneori, mintea ne joacă feste, găsește justificări, caută confirmări, face raționamente. Dar și inima vrea să-și impună supremația, ne îndeamnă să trecem cu vederea lucruri care ne deranjează, ne ține prinși într-o buclă din care ieșim cu greu, vrea să vadă așteptările noastre devenind nepărat realitate. Asistăm la o ”întrecere” între inimă și minte, iar noi suntem prinsi în mijlocul ei. Cred că soluția ideală este să găsești un echilibru între inimă și minte, să nu renunți la una în favoarea celeilalte, ci să cauți întotdeauna acele căi prin care tu să fii bine, să faci tot ceea ce ține de tine pentru tine, pentru celălalt și pentru relație. Niciodată să nu pui mai mult într-o parte și întotdeauna să știi ce vrei. Când știi ce vrei poți acționa și face ceea ce depinde de tine; ceea ce nu ține de tine nu este în puterea ta și a încerca să schimbi este ca și cum te-ai lupta cu morile de vânt. Să ai în vedere doar ”Ce pot face eu?” și nu ”Celălalt trebuie să …”. Făcând tu ceva la capătul tău de relație, într-un echilibru între ceea ce inima ta vrea și mintea ta te ghidează, se schimbă relația și vei determina o schimbare și la celălalt capăt, iar celălalt va face și el o schimbare, sau nu. Dar tu vei ști că ai făcut tot ce ținea de tine. Relația este precum un dans în doi, fiecare își adaptează ritmul în funcție de melodie și de celălalt, până se ajunge la armonie. Inima spune da, mintea spune adesea nu, dar între aceste două există o infinitate de posibilități din care tu poți alege.

Sursa foto:qbebe.ro

Imi place sa ascult muzica atunci cand lucrez: un fond sonor discret care sa-ti mangaie simturile si sa te ajute sa intri in contact cu tine. Studiile au aratat ca muzica are valoare terapeutica, insa pentru mine muzica este mult mai mult. Am melodii care sunt precum fotografiile, sunt asociate cu locuri, persoane, evenimente si de fiecare data cand le ascult retraiesc emotiile de atunci. Unele sunt legate de emotii placute, altele nu. De fapt, daca stau si ma gandesc creierul meu a retinut doar asocierile placute. Nu-mi aduc aminte de nicio melodie pe care sa o asociez cu ceva neplacut. Pentru mine muzica este lumina si energie, ma ajuta sa ma concentrez, sa ma transpun intr-o stare buna si sa fiu astfel capabila sa le spun celor de langa mjne cat de importanti sunt pentru mine si cat de mult inseamna prezenta lor in viata mea. Muzica ma ajuta sa fiu in contact cu emotiile, imi limpezeste gandurile si ma apara de impulsivitate. Legatura mea cu muzica a fost din totdeauna speciala si asa va ramane. Pentru tine ce inseamna muzica?

Ciripitul vesel al vrabiuțelor mă însoțește în ritualul de fiecare dimineață facând mai plăcut timpul în care îmi beau cafeaua și citesc ultimele știri. Le privesc cum se foiesc voioase prin iarbă sau prin copaci. Nu stau decît atunci când ciripesc și fac asta cu toată seriozitatea de care sunt în stare. Privit din afară totul pare o agitație continuă și totuși atât de plină de calm și armonie. Oare cum reușesc? Este întrebarea pe care mi-o pun de fiecare dată când le privesc. Răspunsul este mai simplu decât aș vrea să recunosc: sunt autentice, nu se ascund în spatele aparențelor, dacă sunt vesele ciripitul lor e vesel, dacă sunt agitate sau supărate, cirirpitul lor exprimă acest lucru. Păsările nu poartă măști. In schimb noi, oamenii, purtăm o mulțime de măști pe care le schimbăm între ele în funcție de cum vrem să fim percepuți de ceilalți. Vrem să părem buni, veseli, fericiți, chiar dacă în suflet amărăciunea și nemulțumirea sapă și lasă urme; urmele lor nu le lăsăm să transpară în afară, doar măștile sunt cele pe care le arătăm celorlalți. Suntem atât de atașați de ele încât am uitat cum este să fii autentic și ne sperie ideea că ceilalți ne-ar putea vedea așa cum suntem. Lumea virtuală a rețelelor de socializare reprezintă o realitate atât de tristă: o masă de oameni care zâmbesc și-și afișează fericirea în timp ce în interior sufletul plânge. Oare când vom învăța de la păsări să fim autentici, să ne dăm măștile jos și să-i lăsăm pe ceilalți să ne cunoască cu adevărat?

Viața noastră este precum un pom. La început este plăpând, are doar câteva crenguțe și rădăcinile nu-i sunt prea puternice. Are nevoie de apă, soare și pământ hrănitor ca să crească. Natura îl ajută, dar îi pune în față și greutăți precum furtuni năpraznice, inundații, cutremure, secetă. Pomișorul învață să treacă peste fiecare obstacol și continuă să crească. Crengile lui poartă urmele a tot ceea ce a trăit, și bune și rele, dar el nu se oprește nicio clipă din crescut. Nu-și plânge soarta chiar dacă multe i-au fost potrivnice, nu se îndoaie decât sub forța vântului pentru ca apoi să revină la verticală și să privească încrezător spre cer. Frunzele lui îi îmbracă fiecare creangă, primăvară de primăvară, și nu se lasă impresionate de nodurile ce amintesc de vremuri nu tocmai plăcute. Anii trec și pomisorul devine din ce în ce mai mare, mai puternic, mai înțelept. Cu fiecare an adaugă crengi noi și are grijă de cele vechi; pentru el trecutul este doar ca să-i amintească că este viu, nu rămâne împotmolit într-un moment dureros din creșterea lui. In fiecare an urmează cursul anotimpurilor și se bucură de soare, apă și pământ. El este și continuă să fie! La fel se întâmplă și cu viața noastră, cu fiecare clipă care trece adăugăm crenguțe noi, cu sau fără noduri. Dacă ne îngrijim de copacul nostru, el va crește frumos și ne vom bucura de ceea ce viața ne oferă în fiecare moment, fără să ne refugiem în trecut sau în viitor. El ne ajută să rămânem prezenți în viața noastră atunci când ea se întâmplă: asta este ceea ce am învățat eu de la el. Și fiecare zi care trece adaugă căte o bucățică minusculă crengilor copacului meu! Tu ce ai învățat de la copacul tău?

De vreo două zile orhideea mea are boboci care stau să înflorească. Asta după mai bine de doi ani în care a fost doar verde si atât. Chiar începusem să mă gândesc ce ar fi mai bine să fac cu ea: să o mai țin sau nu?

La fel se întâmplă și cu unele relații din viața noastră, după ce trec florile, adică momentele acelea de maxim, ele intră într-o stare de hibernare în care nu se mai întâmplă nimic. Lucrurile trenează în virtutea unei obișnuințe. Poate că o perioadă mai udăm relația, ne mai preocupăm de ea ca să nu moară, îi punem apă cât are nevoie sperând că își va reveni și va face din nou flori. Și timpul trece, iar noi ajungem să facem totul din reflex, fără sentimente implicate, conversațiile sunt banale, nu mai exprimă aproape nimic din ceea ce suntem sau simțim. Ne îndepărtăm pe nesimțite și rămâne doar obișnuința să hrănească relația. Ne devine indiferent ce se întâmplă, zilele se succed una după alta fără ca ceva să se schimbe. Asta până într-o zi, când, cu cana de cafea în mână și cu gândurile rătăcind prin mii de cotloane, un mic declic se produce, o dorință venind de nicăieri ne cuprinde și realizăm că acela poate fi momentul în care relația noastră poate reînvia. Și știm ce avem de făcut și stim și că dacă vom acționa acum putem da o șansă relației. Iar dacă nu o facem, știm de asemenea că este sfârșitul.

Orhideea mă privește tăcută și-mi face ștrengărește cu ochiul din fereastră. Ea a ales să înflorească, tu ce alegi pentru relația ta?!

A fost o vreme când ploaia mă întrista și nu mă puteam bucura de toamnă și nici măcar de zilele de vară ploioase. Tristețea și o oarecare enervare mă cuprindea de fiecare dată când ploua. Asta până într-o zi când totul s-a schimbat. Sosisem acasă de la birou, eram nervoasă și negăsindu-mi locul am ieșit să mă plimb ca să-mi limpezesc gândurile. Afară ploua așa că mi-am luat umbrela și am început să cutreier pe străzile pline de mici băltoace și frunze purtate în toate direcțiile de vânt. Mergeam mecanic, fără să ocolesc ochiurile de apă și nu-mi păsa că plouă. Am mers așa o vreme, picăturile de apă se scurgeau de pe umbrela mea și încet, încet o stare de calm a pus stăpânire pe mine. Până atunci privisem pe unde merg fără să văd însă nimic. Am început să mă uit la picăturile de apă care clipoceau în momentul în care atingeau asfaltul și se amestecau cu frunzele colorate în nuanțe de la verde-galben până la maro închis. Un dans al naturii în toată frumusețea ei mi se înfățișa ochilor și eu vedem, pentru prima oară, cu alți ochi ploaia: recunoșteam măreția și ajutorul pe care îl dădea naturii. Și am realizat că precum mine sunt mulți oameni care trec prin viață fără să vadă, care se mulțumesc să fie fără să simtă, care se lasă prinși în rutina zilnică și uită să trăiască. Ploaia mi-a arătat cât de simplu și de minunat este să te conectezi la ceea ce este în jur, să devii mai conștient de ceea ce esti și ai nevoie și în felul acesta mai atent și la ce se întâmplă cu ceilalți. Ploaia nu este egoistă, nu alege pe cine sau ce să ude. La fel putem face și noi, putem să iubim și să fim buni fără să condiționăm și fără să așteptăm ceva în schimb. Ploaia m-a învățat că totul este curgere și că dacă îi întrerupi fluxul atunci se produc dezechilibre cu consecințe asupra a tot și toate. Ploaia m-a învățat că dacă vreau să mă simt bine, atunci am de făcut doar două lucruri: să trăiec momentul atunci când se produce și să am grijă de gândurile mele ca ele să-mi fie hrană și nu otravă. Și am început să iubesc ploaia! Tu o iubești?

Intalnirea cu moartea cuiva cunoscut te readuce cumva cu picioarele pe pamant si te obliga sa te uiti mai atent la propria-ti viata: oare chiar toate lucrurile pentru care te zbati, alergi, suferi au importanta? Oare chiar merita sa-ti faci probleme si sa nu te bucuri de ceea ce ai si de ceea ce esti, dorindu-ti tot timpul altceva? Oare chiar merita sa stai prins in relatii ce te ucid incet-incet doar de frica singuratatii sau traind cu speranta ca ceva/cineva se va schimba? De ce sa amani sa fii prezent acum in viata ta spunandu-ti tot timpul ca vei face cutare sau cutare lucru cand vor creste copiii, cand vei iesi la pensie etc. Consideram tot timpul ca avem timp, dar stii tu sigur ca mai ai timp? Cred ca astazi este mai bun pentru a actiona decat maine. Tu ce crezi?

Identitatea copilului începe să se formeze încă din perioada intrauterină, din momentul în care inima începe să-i bată la 24 de zile de la concepere, iar undele creierului pot fi înregistare după 40 de zile. Toate stările și emoțiile pe care le trăiește mama se vor transmite copilului. Mai tîrziu în viață el va experimenta anumite emoții în anumite situații pentru că ele au fost deja trăite de el când era în burtica mamei. Toate anxietățile și fricile mamei se transmit copilului. Dacă mama a fost îngrijorată pe durata sarcinii privind felul în care se va descurca cu un copil, cum va face față, dacă era singură fără partener, etc, toate aceste trări ale ei îi transmit copilului că el este o greutate pentru mama sa și că poate, oricînd, să fie lăsat de izbeliște dacă mama nu mai poate să facă față, ori pentru un copil, a fi abandonat de mama sa înseamnă să moară. Așa putem întelege de ce frica de abandon și de respingere, simțită și învățată uneori chiar din perioada intrauterină, este atât de invalidantă și cu consecințe mari în viața adultului.

Ce putem face? Putem să le explicăm copiilor ABC-ul emoțiilor, să-i învățăm să le recunoască, să le înțeleagă, să le gestioneze și să conștientizeze ce se află în spatele lor, astfel încât să nu mai fie copleșiți de ele. Emoțiile nu sunt rele, ele ne vorbesc despre trecut, despre situații cu care ne-am mai întâlnit și față de care am reacționat într-un anumit fel care acum nu mai este potrivit. Așa cum am învățat un anumit fel de a reacționa, putem învăța un altul mult mai eficient și mai adaptat în prezent.