Ne folosim de cuvinte pentru a exprima stările emoționale pe care le experimentăm. Însă pentru a le putea pune în cuvinte, este nevoie ca mai întâi să fim în contact cu emoțiile noastre. Să ne permitem să le simțim, să le recunoaștem și să le acceptăm ca parte firească din viața noastră interioară. Emoțiile nu apar din senin și nu sunt dușmanii noștri. Ele vin ca niște mesageri care ne spun ceva important despre noi, despre nevoile noastre, despre limitele noastre sau despre lucrurile care contează pentru noi. Totuși, în multe situații, nu am fost învățați să ne raportăm sănătos la emoții. Mai ales când vine vorba despre cele considerate „negative”, cum sunt furia, tristețea, frustrarea sau teama. Poate ni s-a spus că „nu e frumos să fim furioși”, că „nu avem de ce să fim triști” sau că „trebuie să fim puternici și să nu plângem”. Mesaje de genul acesta, repetate în copilărie și în viața adultă, ne pot convinge că e mai bine să ascundem ceea ce simțim. Că e mai sigur să negăm sau să reprimăm emoția, decât să o lăsăm să iasă la suprafață. Dar, în realitate, reprimarea unei emoții nu o face să dispară. Dimpotrivă, atunci când ne prefacem că nu simțim nimic, când negăm sau ignorăm furia, de exemplu, ea nu face decât să se intensifice în interior. Se adună, ne încarcă cu tensiune și, la un moment dat, caută o supapă prin care să iasă. Și adesea o face într-un mod care nu ne ajută: izbucnim brusc într-un context nepotrivit, cu o intensitate care nu se potrivește cu situația prezentă. Iar acel moment în care „explodăm din senin” nu e deloc întâmplător. E rezultatul acumulării emoției care nu și-a găsit până atunci spațiul să fie exprimată într-un mod conștient.
Și atunci ce putem face? Simplu, să ne împrietenim cu emoțiile noastre. Să ne dăm voie să le simțim, fără rușine, fără vinovăție, fără frica de a fi judecați. Să recunoaștem, cu onestitate, că simțim furie, sau tristețe, sau dezamăgire. Să ne întrebăm: „Ce anume din această situație m-a făcut să simt așa?” și „Ce nevoie a mea nu este împlinită acum?”. Aceste întrebări ne ajută să transformăm emoția dintr-o reacție impulsivă într-un mesaj cu sens. Iar atunci când începem să o privim astfel, intensitatea ei scade. Acceptarea emoției nu înseamnă să rămânem blocați în ea. Nu înseamnă să ne victimizăm sau să ne justificăm comportamentele distructive. Înseamnă să o lăsăm să fie acolo, pentru puțin timp, să o ascultăm și apoi să ne întrebăm ce putem face pentru noi în acel moment. Ce avem nevoie să facem ca să ne liniștim, să ne regăsim echilibrul, să mergem mai departe cu mai multă claritate?
Pentru mine, acest proces a însemnat multă învățare. A fost nevoie să-mi dau timp să observ ce simt și să nu mă mai grăbesc să schimb sau să „rezolv” totul imediat. A fost nevoie să mă tratez cu mai multă blândețe și curiozitate, nu cu critică. Și am descoperit că atunci când le dau spațiu emoțiilor mele și accept că sunt acolo și se manifestă, ele nu mai au putere asupra mea. Nu mă mai copleșesc, nu mă mai conduc. Le pot simți fără să mă tem de ele. Am înțeles că nu emoția mă controlează pe mine, ci eu sunt cea care deține controlul. Iar controlul nu vine din forțarea emoției să dispară, ci din capacitatea mea de a rămâne prezentă și atentă la ceea ce simt, fără să mă pierd în acea trăire. E o formă de putere interioară care se construiește în timp, cu răbdare și cu sinceritate față de propria mea experiență.