Arhive etichetă | a judeca

Lumină și umbră

iul.15

De ce ne plac personajele puternice și pozitive? Și de ce nu ne plac personajele slabe și negative?

Ne plac personajele puternice și pozitive pentru că, în prezența lor, ne simțim mai bine cu noi înșine. Ne imaginăm că suntem ca ele sau că am putea deveni. Admirăm curajul, demnitatea, claritatea lor interioară, determinarea, compasiunea, noblețea. Le simțim ca pe niște oglinzi în care e frumos să ne reflectăm. Ne identificăm cu ceea ce au mai bun, iar prin această identificare ne hrănim speranțele, idealurile și forța de a merge mai departe.  Uitându-ne la ele, ne amintim că și noi avem în noi un sâmbure de lumină. Când un personaj bun învinge, ceva din noi se liniștește. Când un personaj drept își menține valorile și în fața celor mai grele încercări, simțim că și în noi există coloana aceea interioară de verticalitate.

Dar, dacă suntem sinceri cu noi înșine, observăm că avem reacții și față de personajele negative sau slabe: uneori le detestăm, alteori ne provoacă milă sau respingere, iar alteori ne enervează pur și simplu. Le privim cu judecată, le analizăm cu dispreț sau cu teamă, ne dorim să nu fim niciodată ca ele. Și totuși, reacțiile noastre vorbesc mai mult despre noi decât despre ele. Pentru că ele nu sunt doar acolo, pe ecran sau în paginile unei cărți, ele sunt și în noi. Și cât timp nu vrem să acceptăm asta, umbra din noi va continua să aibă putere.

Adevărul este că nu suntem doar ceea ce ne place să arătăm. Nu suntem doar partea noastră bună. Suntem și fricile, și rușinile, și neputințele noastre. Suntem și impulsul de a minți, a invidia, și dorința de a controla, și disprețul, și slăbiciunea. Suntem și furia refulată, și critica interioară care nu tace niciodată, și comparațiile care ne macină. Dar le ascundem, ne prefacem că nu există, le punem în personajele negative pe care le urâm, le vedem în alții și refuzăm să le recunoaștem în noi. Și în felul acesta, umbra câștigă putere. Pentru că ceea ce nu este conștientizat, ceea ce este respins și negat, nu dispare, ci se ascunde și acționează din umbră când ne e lumea mai dragă. Ne autosabotăm fără să știm de ce. Ne trezim reacționând disproporționat. Spunem lucruri pe care nu ni le explicăm. Împingem oamenii departe, când de fapt vrem apropiere. Distrugem ceea ce iubim, pentru că nu am făcut pace cu ceea ce ne este frică să privim înăuntrul nostru. A accepta că purtăm în noi și lumină, și umbră nu înseamnă să ne justificăm comportamentele distructive. Înseamnă doar să ne asumăm umanitatea, să ne privim cu onestitate și începem un dialog real cu noi înșine. Pentru că doar atunci când ne acceptăm în întregime, putem trăi dintr-un spațiu al coerenței, putem alege, conștient, cum vrem să fim și putem într-adevăr evolua. Când ne uităm la un personaj negativ și simțim furie, poate că e un moment bun să ne întrebăm: ce parte din mine reacționează așa? Ce încerc să ascund? Și ce ar fi dacă aș privi cu curaj acel colț întunecat din mine? Pentru că în întuneric nu găsim doar rușine, ci și o putere imensă de transformare. Odată ce o privim în față, umbra nu mai are nevoie să se manifeste haotic și devine parte dintr-un întreg mai mare, dintr-un „eu” care nu se mai teme de sine.

Overthinking

iul.4

Simt cum gândurile vin unele după altele și mă inundă. Niciunul însă nu preia conducerea, doar se ițesc și hop, vine altul. Așa definesc eu stresul: totul și nimic. Acest „totul și nimic” pe care îl simți nu e altceva decât manifestarea acelei aglomerări mentale pe care specialiștii o numesc gândire în exces sau „overthinking”. Este ca și cum mintea noastră s-ar transforma brusc într-o intersecție foarte aglomerată, unde toate mașinile încearcă să intre simultan, fără reguli clare, fără priorități stabilite, iar noi stăm acolo, în mijloc, copleșiți și incapabili să mai direcționăm vreun gând.

Când gândirea devine excesivă și necontrolată, ea devine rapid generatoare de stres și anxietate. Dar ce înseamnă mai exact acest stres și această anxietate determinate de gândirea excesivă?

Stresul pe care îl resimțim în urma gândirii excesive vine din senzația de lipsă de control, de incapacitate de a lua decizii clare. Este acea stare în care simțim că trebuie să rezolvăm ceva urgent, dar fără să avem claritate asupra a ceea ce avem concret de rezolvat. Astfel, stresul devine un răspuns la confuzie și nesiguranță, generând reacții fizice cum ar fi tensiunea musculară, durerea de cap, oboseala sau chiar insomnia. Toate acestea sunt semnale pe care corpul ni le transmite clar: ceva nu merge bine în fluxul nostru interior de gânduri și emoții.

Anxietatea determinată de gândirea excesivă apare atunci când mintea încearcă să prevadă prea multe scenarii negative posibile și începe să creadă că acestea sunt inevitabile sau extrem de probabile. Practic, anxietatea este o teamă difuză, fără obiect clar definit, care ne ține într-o permanentă stare de alertă. Cu cât gândim mai mult, cu atât găsim noi și noi motive să ne temem, să ne îndoim, să ne punem la îndoială propriile capacități, să ne simțim nesiguri și vulnerabili. În acest context, anxietatea devine o stare continuă de anticipare negativă a viitorului.

Cum se manifestă concret acest mecanism al gândirii excesive? Imaginează-ți că ești într-o zi obișnuită, tocmai ai avut o discuție mai tensionată cu cineva drag. În mod normal, ai reflecta scurt la ce s-a întâmplat, ai căuta o soluție și ai merge mai departe. Dar în cazul gândirii excesive, acest scenariu banal se transformă rapid într-o spirală interminabilă de gânduri: „Ce a vrut să spună? Poate e supărat pe mine. Ce am făcut greșit? Dacă se distanțează? Dacă nu mă mai iubește? Dacă mereu greșesc în relații?”. Mintea ta intră într-un cerc vicios, unde fiecare gând negativ generează altul și altul și altul, alimentând anxietatea și stresul.

Ce se întâmplă biologic în acest proces? Creierul, percepând aceste gânduri ca amenințări reale, activează mecanismul „luptă sau fugi”, determinând organismul să producă hormonii stresului (cortizol și adrenalină). Astfel, corpul intră într-o stare continuă de alertă, consumând energie și resurse valoroase și generând epuizare emoțională și fizică pe termen lung.

Poate ai observat că gândirea excesivă apare în special atunci când ne simțim vulnerabili, nesiguri sau copleșiți de schimbări. Mintea noastră încearcă astfel să găsească soluții pentru situații care încă nu s-au produs sau să rezolve probleme care încă nu există. Cu cât încercăm mai mult să „rezolvăm” mental ceva ce nu controlăm, cu atât ne simțim mai blocați în anxietate și stres.

Ce putem face pentru a ieși din această capcană a gândirii în exces?

Primul pas este să conștientizăm ce se întâmplă în mintea noastră. Întreabă-te: „Chiar trebuie să rezolv acum această problemă? Este ceva real sau doar o proiecție a fricii mele?”. Această mică pauză mentală ajută la întreruperea cercului vicios al gândurilor automate.

O tehnică simplă și eficientă este să externalizăm gândurile excesive scriindu-le pe hârtie. Ia-ți câteva minute și scrie tot ce îți trece prin minte, fără să analizezi. Nu judeca, doar descarcă acele gânduri. Această tehnică simplă de journaling ajută creierul să nu mai simtă presiunea de a ține totul sub control și creează un spațiu mental mai liber, mai clar.

De asemenea, practica mindfulness poate fi extrem de utilă în gestionarea stresului și anxietății produse de gândirea excesivă. Mindfulness înseamnă să ne aducem atenția, în mod conștient, în momentul prezent. Încearcă un exercițiu simplu: inspiră adânc și lent, numărând până la 4, ține respirația două secunde, apoi expiră lent până numeri la 6. Repetă asta de câteva ori și vei simți cum mintea se calmează și atenția ta revine la momentul prezent.

Un alt exercițiu valoros este tehnica observatorului. Încearcă să te distanțezi un moment și să-ți observi gândurile ca și cum nu ți-ar aparține, ci ar fi un film pe care îl urmărești. Întreabă-te apoi: „Acest gând chiar reflectă realitatea sau este doar o proiecție exagerată a fricii mele?”. Acest proces de observare și chestionare a gândurilor ajută la diminuarea intensității emoționale pe care acestea o generează. Este important să înțelegi că gândurile tale nu te definesc și nu reprezintă întotdeauna realitatea obiectivă. Cu cât exersezi mai mult să devii observator al gândurilor tale și să accepți că nu toate gândurile trebuie crezute, cu atât mai repede vei învăța să gestionezi stresul și anxietatea generate de mintea agitată.

O altă practică esențială este limitarea conștientă a stimulilor externi care pot alimenta gândirea excesivă, cum ar fi rețelele sociale sau știrile alarmante. Acordă-ți pauze de „detox” digital, oferind astfel minții tale un spațiu de liniște și regenerare.

Nu uita nici de mișcare fizică regulată și odihnă suficientă – acestea sunt fundamentale pentru echilibrul minții și corpului. Un corp odihnit și activ susține o minte mai limpede și mai stabilă.

Gândirea excesivă nu este o sentință definitivă. Este un obicei mental pe care cu răbdare și exercițiu conștient, îl putem transforma treptat într-o gândire clară, echilibrată și sănătoasă. Ai încredere în capacitatea ta de a-ți regăsi liniștea interioară. Ești mai mult decât gândurile tale. Ești omul care poate alege să trăiască într-o pace profundă cu sine însuși.

Prieten cu emoțiile

apr.14

Ne folosim de cuvinte pentru a exprima stările emoționale pe care le experimentăm. Însă pentru a le putea pune în cuvinte, este nevoie ca mai întâi să fim în contact cu emoțiile noastre. Să ne permitem să le simțim, să le recunoaștem și să le acceptăm ca parte firească din viața noastră interioară. Emoțiile nu apar din senin și nu sunt dușmanii noștri. Ele vin ca niște mesageri care ne spun ceva important despre noi, despre nevoile noastre, despre limitele noastre sau despre lucrurile care contează pentru noi. Totuși, în multe situații, nu am fost învățați să ne raportăm sănătos la emoții. Mai ales când vine vorba despre cele considerate „negative”, cum sunt furia, tristețea, frustrarea sau teama. Poate ni s-a spus că „nu e frumos să fim furioși”, că „nu avem de ce să fim triști” sau că „trebuie să fim puternici și să nu plângem”. Mesaje de genul acesta, repetate în copilărie și în viața adultă, ne pot convinge că e mai bine să ascundem ceea ce simțim. Că e mai sigur să negăm sau să reprimăm emoția, decât să o lăsăm să iasă la suprafață. Dar, în realitate, reprimarea unei emoții nu o face să dispară. Dimpotrivă, atunci când ne prefacem că nu simțim nimic, când negăm sau ignorăm furia, de exemplu, ea nu face decât să se intensifice în interior. Se adună, ne încarcă cu tensiune și, la un moment dat, caută o supapă prin care să iasă. Și adesea o face într-un mod care nu ne ajută: izbucnim brusc într-un context nepotrivit, cu o intensitate care nu se potrivește cu situația prezentă. Iar acel moment în care „explodăm din senin” nu e deloc întâmplător. E rezultatul acumulării emoției care nu și-a găsit până atunci spațiul să fie exprimată într-un mod conștient.
Și atunci ce putem face? Simplu, să ne împrietenim cu emoțiile noastre. Să ne dăm voie să le simțim, fără rușine, fără vinovăție, fără frica de a fi judecați. Să recunoaștem, cu onestitate, că simțim furie, sau tristețe, sau dezamăgire. Să ne întrebăm: „Ce anume din această situație m-a făcut să simt așa?” și „Ce nevoie a mea nu este împlinită acum?”. Aceste întrebări ne ajută să transformăm emoția dintr-o reacție impulsivă într-un mesaj cu sens. Iar atunci când începem să o privim astfel, intensitatea ei scade. Acceptarea emoției nu înseamnă să rămânem blocați în ea. Nu înseamnă să ne victimizăm sau să ne justificăm comportamentele distructive. Înseamnă să o lăsăm să fie acolo, pentru puțin timp, să o ascultăm și apoi să ne întrebăm ce putem face pentru noi în acel moment. Ce avem nevoie să facem ca să ne liniștim, să ne regăsim echilibrul, să mergem mai departe cu mai multă claritate?
Pentru mine, acest proces a însemnat multă învățare. A fost nevoie să-mi dau timp să observ ce simt și să nu mă mai grăbesc să schimb sau să „rezolv” totul imediat. A fost nevoie să mă tratez cu mai multă blândețe și curiozitate, nu cu critică. Și am descoperit că atunci când le dau spațiu emoțiilor mele și accept că sunt acolo și se manifestă, ele nu mai au putere asupra mea. Nu mă mai copleșesc, nu mă mai conduc. Le pot simți fără să mă tem de ele. Am înțeles că nu emoția mă controlează pe mine, ci eu sunt cea care deține controlul. Iar controlul nu vine din forțarea emoției să dispară, ci din capacitatea mea de a rămâne prezentă și atentă la ceea ce simt, fără să mă pierd în acea trăire. E o formă de putere interioară care se construiește în timp, cu răbdare și cu sinceritate față de propria mea experiență.

oct.18

 

 

Nu imi plac oamenii care ii judeca si ii eticheteaza pe ceilalti chiar daca ei nu fac intotdeauna ceea ce cer de altii, acei oameni care se grabesc sa arunce piatra, ei insisi nefiind atat de puri cum au pretentia ca ceilalti sa fie! Inteleg ca fiecare are propriile convingeri si valori, dar de ce sa nu accepti ca altcineva poate fi diferit?! Nu spun ca trebuie sa fii de acord cu ceilalti, dar solutia nu este aceea de a ridica si arunca piatra! Aceasta este doar parerea mea! Puteti sa nu fiti de acord cu mine, este dreptul vostru!