Când suntem copii visăm să devenim doctori, profesori, să ne căsătorim și să avem o familie frumoasă, să ne facem o casă, să avem o mașină super tare etc. Câți dintre noi și le mai aduc aminte și dacă le-au urmat câți le chestionează pentru a vedea dacă sunt ale lor sau nu?

Visurile noastre ne sunt influențate de mediul în care creștem, de persoanele care sunt în preajma noastră. De multe ori visurile lor devin ale noastre și ne trezim la mijlocul vieții, uneori chiar la sfârșitul ei, că ceva lipsește, că parcă nu nu trăim viața care să ne împlinească cu totul.

Primul și singurul vis de care îmi aduc aminte de când eram foarte mică este acela de a deveni medic. Vara mergeam în vacanță la bunica la țară și vecina ei avea o fata care se apropia de 26 de ani și care era asistentă medicală. Îmi placea să merg la ea și pentru că îi plăceau copiii îmi povestea despre ce făcea ea la spital și eram fascinată de faptul că le făcea injecții pacienților sau le dădea pastile și ei se simțeau mai bine după aceea. Dar avea un regret, că nu a intrat la medicină și că nu a putut să devină medic. Și de acolo a încolțit în mintea mea ideea că este ceva nemaipomenit să fii medic și să-i faci bine pe oameni. Acesta era visul meu și l-am bagat intr-un sertar al memoriei și am uitat de el. L-am re-descoperit zilele trecute după ce am citit o carte care mi-a adus aminte de el. Mi-am dat seama că era ceva ce încolțise în mintea mea pentru că îmi plăcea de Nela și vroiam să fiu ca ea, să ajut oamenii. Din fericire nu l-am urmat și acum îmi dau seama că nu era pentru mine și nu m-ar fi făcut să fiu împlinită. Am găsit altă formă de a ajuta oamenii, aceea care mi se potrivește cu adevărat.

Stau și mă gândesc câți dintre noi nu au confundat visurile din copilărie ce le-au fost sădite de alții cu menirea în viață și au urmat o cale doar pentru că mama, tata, bunicii sau alte persoane importante au dorit să facă ceva în viață și nu au reușit și atunci noi, copiii, suntem cei care putem face ca aceste visuri să devină realitate. Însă a cui realitate? A noastră în niciun caz. Și de aici drame, vieți trăite fără a simți că sunt ale noastre, sensuri și direcții greșite și totul dintr-o simplă conjuctură de mediu. Ca adulți însă avem datoria să ne uităm la noi și la viața noastră atunci când simțim că ceva lipsește și să fim corecți cu noi înșine atunci când răspundem la întrebarea: Și eu a cui viață o trăiesc? Unde sunt EU în acestă poveste?