Gânduri, alinare, dor… Un dor mistuitor de liniște. Liniște ca să mă pot auzi. Pentru că în zgomotul de zi cu zi al vieții nu mă mai aud. M-am pierdut printre zgomote și nu mă mai regăsesc. Unde ești tu ”EU” al meu? Te caut în priviri fugare, în gesturi automate, în pașii care mă poartă spre locuri cunoscute, dar în care nu mă mai simt acasă. Te caut în reflexia din oglindă, dar nu mai știu dacă imaginea de acolo e doar o mască obosită sau sunt chiar eu, cea care cândva visa cu ochii deschiși. Mă dor toate gândurile pe care nu am apucat să le spun, toate emoțiile pe care le-am ascuns sub straturi de ”sunt bine”, toate întrebările care au rămas suspendate între mine și lume. Mă apasă tăcerile pline de sens și mă dor cuvintele aruncate fără grijă. Vreau să mă adun din risipirea zilnică, să mă strâng în brațe așa cum aș ține un copil speriat și să-mi spun că sunt aici. Că încă sunt. Dincolo de haos, dincolo de zgomot, dincolo de roluri, aștept să mă regăsesc. Să-mi amintesc cine eram înainte să învăț să tac când ar fi trebuit să vorbesc, să zâmbesc când sufletul meu voia să plângă, să fug când voiam să plec. Aș vrea să-mi ofer liniștea ca pe un dar prețios, să mă așez cu mine și să nu-mi mai fie teamă de ceea ce voi auzi. Poate că vocea mea interioară nu a tăcut niciodată. Poate că a fost acolo, șoptind încet, în timp ce eu alergam în direcția opusă. Și dacă mă opresc acum, pentru o clipă, poate că o voi auzi din nou. Și atunci voi ști că nu m-am pierdut cu adevărat. Doar m-am îndepărtat. Iar drumul înapoi începe cu o clipă de liniște.