Stau în mașină și privesc înainte, către șirul nesfârșit de stopuri roșii care par să deseneze o coloană luminoasă fără sfârșit. Îmi dau seama cât de straniu este că am pornit de acasă cu intenția de a ajunge undeva, iar acum sunt prinsă într-un fel de imobilitate colectivă, o mișcare lentă și obositoare care nu duce decât la enervare și nerăbdare. Mașina, acest simbol al libertății moderne, devine brusc un fel de cușcă elegantă în care ești obligat să aștepți.
În jur, văd oameni cu fețele tensionate, unii ascultă muzică tare, alții vorbesc singuri, lovind nervos cu degetele în volan. Cu toți împărtășim aceeași frustrare, doar că fiecare o poartă în tăcere, ascunsă după geamurile închise. Traficul are darul de a ne aduce împreună și, în același timp, de a ne izola. Suntem vecini de bandă, dar străini absoluti, legați doar de această experiență comună a timpului care se topește fără sens.
Recunosc că mă încearcă o formă de ușurare atunci când realizez că nu trebuie să fac față zilnic acestei realități. Posibilitatea de a lucra de acasă mă salvează de orele pierdute între claxoane și semafoare, de oboseala acumulată înainte de a ajunge la birou. Este un privilegiu pe care îl simt cu atât mai puternic acum, când îmi dau seama cât de mulți oameni își încep și își încheie ziua în acest fel, captivi între destinații.
Și totuși, dincolo de recunoștință, rămâne și un fel de tristețe legata de faptul că străzile au devenit un fel de scenă unde fiecare își joacă rolul de șofer grăbit, dar nimeni nu reușește să ajungă cu adevărat mai repede. S asta este ironia, pentru că ne-am construit viețile în jurul ideii de eficiență, dar am sfârșit prin a ne petrece atâtea ore așteptând să ne deplasăm câțiva metri.
Iar în astfel de momente, traficul ne învață ceva despre iluzia controlului: oricât ai încerca să planifici, să calculezi sau să forțezi lucrurile, rămâi prizonier al unei realități care nu depinde doar de tine. Și poate că tocmai asta mă face să privesc cu mai multă luciditate spre timpul meu – să înțeleg că nu vreau să îl las să se piardă, ci să îl investesc în locuri, oameni și experiențe care aduc sens.
Dimineata cand te trezesti, lenevesti cateva minute inainte de a te da jos din pat? La cafeaua de dimineata zabovesti mai mult decat iti propui? Seara, cand ajungi acasa, te trezesti ca te asezi, uneori, pe canapea si stai fara sa faci nimic? Stiu, te simti vinovata pentru ca in timpul asta ai putea sa faci multe alte lucruri din lista ta pe ziua respectiva si gandurile care iti trec prin cap dupa astfel de momente sunt ceva de genul „Pierd timpul aiurea!”. Da, privit dintr-un anumit unghi poate ca asa pare, insa ia schimba perspectiva, nu poate sa fie si „Imi acord timp pentru mine, merit sa am si eu momentele mele de relaxare intr-o zi obisnuita!”? Tu din ce perspectiva privesti?
In practica din cabinet ma intalnesc cu diverse situatii de viata aduse de clientii mei. Pentru fiecare client/a si aceeasi situatie abordarea este alta, pentru ca da, noi oamenii suntem diferiti si avem experiente de viata diferite. Puterea fiecaruia de a intelege si de a se comporta intr-o situatie este determinata de ceea ce a experimentat in trecut si care reprezinta temelia modelelor invatate. Comportamentul se invata si asta este de fapt un lucru extraordinar, pentru ca daca am invatat sa ma comport intr-un anume fel intr-o situatie pot sa schimb comportamentul daca il consider ca fiind disfunctional in prezent. Cum fac asta? Cu efort, cu rabdare si consecventa. Oamenii isi diresc sa se schimbe peste noapte daca s-ar putea, insa acest lucru nu este posibil. Schimbarea, pentru a deveni functionala, are nevoie de timp, ori cu toate presiunile la care suntem supusi zilnic, timpul este cel care ne preseaza cel mai tare. Si cu toate astea gandeste logic: daca ai functionat intr-un anumit fel timp de 20, 30, 40 de ani etc, cum iti inchipui ca poti sa-ti schimbi modul de a fi in cateva saptamani?!
Uităm să mai privim cerul și florile, să ne privim copiii când se joacă, să savuram o mâncare bună sau un pahar de vin, să ascultam o melodie. Totul este pe repede înainte pentru că dacă am pune ”pause” atunci am fi singuri, doar noi cu noi, cu incertitudinile și întrebările la care nu avem răspuns, dar nici nu încercăm să-l găsim, cu durerile sau rănile încă nevindecate ale sufletului, cu toate neputințele și fricile, cu condiția noastră de muritori. Nerăbdarea este o fugă: de noi, de realitate, de sfârșit. Paradoxal însă, tot ea este cea care ne apropie mai mult și mai nepregătiți de acesta, de sfârșit, pentru că alergând continuu trăim într-o iluzie ascunzând de fapt fricile sub grămada de lucruri pe care ne grăbim să le facem. Nerăbdarea poate este prietena lui a avea, dar cu siguranță este dușmanul lui a fi. Fiecare este liber să aleagă!
Unii oameni intr