Azi dimineață, timpul mi-a jucat o festă. M-am trezit cu senzația clară că e sâmbătă. Aerul avea gust de weekend, gândurile mele se strecurau deja spre drumuri libere, departe de oraș. Dar, ca într-un vis care se destramă la primele raze de lumină, realitatea mi-a șoptit la ureche: e doar joi.
M-am întrebat ce-mi răscolește percepția. Poate e dorința, acea pasăre zburdalnică ce tot ciugulește din filele calendarului, grăbindu-le spre zilele cu liniște și evadare. Sau poate e oboseala, o ceață fină așternută peste claritatea zilelor, ce face ca timpul să-și piardă direcția. Ori, cine știe, poate mintea mea doar a încurcat, pentru o clipă, zilele săptămânii — cum copiii mai încurcă umbrele, crezând că-s ființe vii.
Uneori, confuziile acestea sunt semne subtile. Poate corpul cere pauză, poate sufletul visează mai tare decât îl lasă programul zilnic. Sau poate e doar una dintre acele rătăciri firești ale minții, ca o briză care suflă altfel decât vântul obișnuit.
În orice caz, am zâmbit. Pentru o clipă, joia a purtat hainele de sâmbătă. Și asta mi-a fost suficient cât să-mi aduc aminte că timpul nu e mereu o linie dreaptă — uneori e o spirală, alteori o iluzie. Dar, mai presus de toate, e o invitație de a ne asculta pe noi înșine.
Ți s-a întâmplat și ție ca o zi obișnuită să îți pară altceva decât este? Ce crezi că încearcă să-ți spună mintea sau corpul în acele momente?