M-am trezit de dimineață cu senzația clară că astăzi este duminică. Poate din cauza liniștii din aer, poate dintr-un dor de tihnă care se cerea ascultat. Drept urmare, mi-am propus să fie o zi de relaxare, o zi în care nu mă grăbesc nicăieri, în care nu bifez nimic pe nicio listă și în care timpul capătă o altă textură, mai fluidă, mai blândă. Mi-am făcut o cafea aromată, am ieșit pe terasă cu o carte în mână și m-am lăsat mângâiată de soarele blând din prima zi de mai, acel soare care încă nu arde, ci doar mângâie, încălzind pielea și gândurile în același timp. Este liniște în jurul meu, o liniște care nu e pustie, ci plină de viață – se aud undeva, pe fundal, niște guguștiuci, cu trilul lor domol, aproape meditativ, ca un cântec al începuturilor. Totul este calm, respirabil, și parcă mă invită să mă cufund în mine însămi, să încetinesc, să mă așez, să-mi adun gândurile risipite peste săptămână. Las cartea deoparte, fără vină, fără mustrări – nu e o zi pentru acumulat, ci pentru simțit. Privesc cerul, acel albastru limpede care pare să promită lucruri bune și simple, și mă las purtată de valurile liniștite ale amintirilor. Îmi vin în minte momente dragi, gesturi uitate, zâmbete care mi-au rămas undeva în colțul sufletului. Mă gândesc la visuri – cele pe care le port de mult timp cu mine și cele care s-au născut mai recent, timid, ca niște muguri. Și undeva, în acest spațiu suspendat între realitate și visare, mă simt bine, întreagă, în acord cu mine. Este o întâlnire cu propria-mi lume interioară, mai exact cu acea parte din mine care de obicei tace și așteaptă astfel de momente ca să se facă auzită. Și nu am nevoie de nimic altceva. Azi e duminica mea, chiar dacă e joi, și îmi dau voie să fiu. Atât.