Arhive etichetă | terapie

Despre „curățarea” emoțională și cum o privim în psihoterapie

mai8



Poate ai avut și tu momente în care ai simțit nevoia să „te cureți” de ceva greu, invizibil. O apăsare emoțională, gânduri care nu-ți dau pace, oboseală psihică acumulată. Încercăm uneori să scăpăm de ele prin retragere, ordine în casă, plâns, scris sau chiar curățenie propriu-zisă. Dar ce este, de fapt, această curățare emoțională? E doar un mod metaforic de a vorbi despre oboseala interioară sau este ceva ce chiar putem face conștient și susținut? În psihoterapie, această nevoie este recunoscută, chiar dacă fiecare școală o numește diferit și o abordează în felul său. Îți propun o scurtă călătorie prin câteva dintre aceste perspective:
1. Psihanaliza: când „curățarea” înseamnă să scoți la lumină ce era ascuns
Freud numea acest proces catharsis — eliberarea emoțiilor reprimate, adesea inconștiente. Aici, curățarea nu vine din evitare, ci din confruntare blândă cu ceea ce a fost îngropat. Înțelegerea profundă a propriilor conflicte duce, treptat, la eliberare.
2. Terapia cognitiv-comportamentală: curățarea ca igienă mentală
CBT te învață să identifici gândurile automate negative și să le reinterpretezi. De exemplu, dacă în mintea ta rulează des gândul „nu sunt suficient de bun”, terapia te ajută să observi această convingere și să o înlocuiești cu o perspectivă mai realistă și blândă. Un soi de „curățenie” logică, structurată.
3. Terapia umanistă: să simți tot ce ai de simțit
Uneori, ce avem de „curățat” sunt emoții neexprimate. Terapia umanistă ne învață că vindecarea vine nu din înlăturare, ci din acceptare. Când îți dai voie să simți — cu sinceritate și fără judecată — se produce o formă profundă de eliberare.
4. Terapia corporală: când corpul eliberează ce mintea a reținut
Tensiunile din corp pot fi semnul unor emoții neprocesate. Prin respirație, mișcare și atenție la corporalitate, poți elibera stresul acumulat. Curățarea se face nu doar mental, ci și somatic.
5. Terapia traumei: reglarea sistemului nervos
Trauma blochează reacțiile naturale ale corpului. Metode precum EMDR sau Somatic Experiencing ne ajută să repornim procesele de reglare internă. Aici, curățarea înseamnă siguranță, procesare lentă și reconectare cu resursele personale.
6. Terapia integrativă: un drum

personalizat spre claritate
Într-o abordare integrativă, terapeutul îți oferă un cadru care combină toate cele de mai sus, în funcție de nevoile tale. Curățarea devine o formă de reconectare cu cine ești, dincolo de tot ce ai acumulat.
O concluzie personală
Curățarea emoțională nu înseamnă să ne „golim” complet de tot ceea ce ne deranjează și este disfuncțional, ci să facem spațiu pentru ce contează cu adevărat. Să dăm drumul, să învățăm din ce a fost și să ne reîntoarcem către sinele nostru.
Dacă ai simțit și tu nevoia asta, poate nu e întâmplător. Spune-mi, ție ce îți aduce liniște interioară? Cum ar arăta o „curățenie” emoțională care chiar să te ajute?
Scrie-mi dacă vrei să împărtășim idei.

Navigând prin labirintul fricii de atașament

mai14

Frica de atașament în relații este o temă complexă și profundă. Ea este adesea o prezență subtilă, dar puternică, în viața multor oameni, afectând modul în care se raportează la ei înșiși și la ceilalți în jurul lor.

Frica de atașament poate avea rădăcini adânci în experiențele din copilărie. Cei care au avut relații nesigure sau traumatice cu figura centrală de atașament în timpul copilăriei pot dezvolta modele de atașament nesigure și anxietate legată de atașament în relațiile lor adulte care se pot manifesta sub forma fricii de respingere, de abandon sau de pierderea controlului în relațiile lor. Crescând într-un mediu în care relațiile sunt fragile și imprevizibile, este ușor să dezvolte o auto-apărare emoțională împotriva posibilelor răni. Si așa încep să construiască ziduri invizibile în relațiile cu ceilalți, temându-se că dacă s-ar deschide prea mult, ar putea fi răniți din nou.

Frica de atașament poate fi alimentată și de teama de vulnerabilitate și de a nu fi răniți emoțional. Mulți oameni se tem că deschiderea lor către ceilalți îi va expune la riscul de a fi răniți sau respinși. Această frică îi poate determina să se retragă sau să evite apropierea afectivă, în încercarea de se proteja emoțional. Chiar și atunci când își doresc conexiuni autentice și profunde, adesea se retrag sau păstrează distanța. Frica de respingere și de abandon îi împiedică să se angajeze pe deplin în relații, iar teama de a deveni prea dependenți de ceilalți îi face să păstreze o anumită rezervă.

Explorarea și conștientizarea originilor și efectelor acestei frici de atașament este un prim pas în procesul terapeutic.  Astfel, prin terapie și auto-reflecție, ajung să identifice și să exploreze modurile în care frica de atașament le-a influențat relațiile și comportamentele. Următorul pas după identificare este acela de a găsi alternative sănătoase pentru a gestiona această temere astfel încât să construiască relații sănătoase și autentice cu ceilalți. In procesul terapeutic, oamenii invață că nu trebuie să permită fricii de atașament să le controleze viața. Prin auto-reflecție se pot  explora rădăcinile profunde ale acestei frici și se poate învăța un mod sănătos de o gestiona. Astfel, învață că vulnerabilitatea nu este un semn de slăbiciune, ci un act de curaj și încredere în ceilalți. Si mai învață să se deschidă treptat și să permită relațiilor să se dezvolte într-un mod care să le aducă bucurie și împlinire.

Navigarea prin labirintul fricii de atașament este o călătorie cu suișuri și coborâșuri, dar este, de asemenea, una care va conduce spre creștere și evoluție personală. Înțelegând și acceptând aceasta, oricine poate deveni mai conștient de relațiile sale și va fi capabil să construiască conexiuni mai autentice și mai profunde cu cei din jur.

CE ALEGEM: SHOPPING SAU TERAPIE?

oct.22

 

Mă plimbam zilele trecute prin magazine, aflandu-ma în vacantă, și la un moment dat mi-a fost atrasă atenția de o reclamă mare dintr-un magazin:­ Shopping is less expensive than therapy! Privind-o am realizat că multă vreme și eu am crezut asta. Acum însă, în urma experiențelor de viață, nu mai gândesc așa și foarte potrivit mi s-ar părea acum să spun că: Maybe shopping is less expensive than therapy,  but definitely therapy is  more valuable than shopping!

E adevărat că suntem tentați să prețuim mai mult bunurile materiale decât achizițiile noastre de dezvoltare, că societatea ne dă în fiecare zi exemple nenumărate că banii înseamnă totul, dar…Întotdeauna există și un DAR. Dacă vrei să faci ceva pentru tine și copii tăi, atunci investește în creșterea și dezvoltarea ta personală: cu cît vei fi mai încrezător în forțele proprii și vei gândi mai pozitiv, cu atât vei putea fi un părinte mai bun pentru copilul tău. Schimbându-te pe tine, înlocuind acele comportamente dezadaptative (care e adevărat că la un moment dat te-au ferit de durere, dar care acum nu te țin în lpc și-ți blochează dezvoltarea), devii un exemplu de urmat pentru copilul tău. Fii, mai întâi tu, așa cum îți dorești să devină copilul tău când va fi adult! Copiii, fie că ne place sau nu, sunt oglinda părinților și a mediului în care se dezvoltă. Asigurându-le un mediu familial cald, securizant, valorizant si responsabil le asigurăm condițiile unei dezvolatări armonioase și echilibrate, cu valori solide.

Știu că în România nu există această cultură a mersului la un specialist (fie el consultant psihologic sau psihoterapeut) atunci când ne simțim depășiți de probleme. Ne gândim că vom găsi pe cineva (din familie, un prieten, un coleg, un vecin) care să ne dea un sfat. Însă nu de sfaturi avem nevoie: dacă nu vezi nu ai nevoie de cineva care să te ia de mână și să-ți spună în fiecare moment cum și pe unde să pășești pentru că în felul acesta nu vei învăța niciodată să mergi singur, ci doar vei deveni dependent de cel care te ghidează. Iar terapia înseamnă mai mult de atât.  Este, în primul rând, contactul cu sine, cu temerile sau greutățile pe care de multe ori le ignorăm sau, și mai rău, le negăm, pentru că este prea dureros să stăm față în față cu ele. Ignorarea lor, însă, nu ne ajută prea mult pentru că ele nu dispar, doar ies din orizontul nostru conștient pentru o vreme și reapar atunci când ne așteptăm mai puțin, uneori în cele  mai nepotrivite momente. Așa se întamplă că ajungem să avem reacții disproporționate în fața unor evenimente nesemnificative și vis a vis de persoane dragi și importante pentru noi. De aici și până la apariția unor disfuncționalități în relașia de cuplu, în relația părinte-copil, nu este decât un mic pas. A învăța să gestionăm adecvat aceste situații nu poate să fie decât un câștig pentru fiecare dintre noi, iar psihologii sunt oamni special antrenați (ani si ani de cursuri, traininguri, etc) să ne ajute. Și  nu spun asta ,așa cum poate mulți se vor grăbi să mă acuze, din perspectiva psihologului, ci a clientului, a omului obișnuit, care acum mulți ani în urmă a căutat, la rândul lui, sprijin în terapie. Și l-a găsit!