Frica de atașament în relații este o temă complexă și profundă. Ea este adesea o prezență subtilă, dar puternică, în viața multor oameni, afectând modul în care se raportează la ei înșiși și la ceilalți în jurul lor.
Frica de atașament poate avea rădăcini adânci în experiențele din copilărie. Cei care au avut relații nesigure sau traumatice cu figura centrală de atașament în timpul copilăriei pot dezvolta modele de atașament nesigure și anxietate legată de atașament în relațiile lor adulte care se pot manifesta sub forma fricii de respingere, de abandon sau de pierderea controlului în relațiile lor. Crescând într-un mediu în care relațiile sunt fragile și imprevizibile, este ușor să dezvolte o auto-apărare emoțională împotriva posibilelor răni. Si așa încep să construiască ziduri invizibile în relațiile cu ceilalți, temându-se că dacă s-ar deschide prea mult, ar putea fi răniți din nou.
Frica de atașament poate fi alimentată și de teama de vulnerabilitate și de a nu fi răniți emoțional. Mulți oameni se tem că deschiderea lor către ceilalți îi va expune la riscul de a fi răniți sau respinși. Această frică îi poate determina să se retragă sau să evite apropierea afectivă, în încercarea de se proteja emoțional. Chiar și atunci când își doresc conexiuni autentice și profunde, adesea se retrag sau păstrează distanța. Frica de respingere și de abandon îi împiedică să se angajeze pe deplin în relații, iar teama de a deveni prea dependenți de ceilalți îi face să păstreze o anumită rezervă.
Explorarea și conștientizarea originilor și efectelor acestei frici de atașament este un prim pas în procesul terapeutic. Astfel, prin terapie și auto-reflecție, ajung să identifice și să exploreze modurile în care frica de atașament le-a influențat relațiile și comportamentele. Următorul pas după identificare este acela de a găsi alternative sănătoase pentru a gestiona această temere astfel încât să construiască relații sănătoase și autentice cu ceilalți. In procesul terapeutic, oamenii invață că nu trebuie să permită fricii de atașament să le controleze viața. Prin auto-reflecție se pot explora rădăcinile profunde ale acestei frici și se poate învăța un mod sănătos de o gestiona. Astfel, învață că vulnerabilitatea nu este un semn de slăbiciune, ci un act de curaj și încredere în ceilalți. Si mai învață să se deschidă treptat și să permită relațiilor să se dezvolte într-un mod care să le aducă bucurie și împlinire.
Navigarea prin labirintul fricii de atașament este o călătorie cu suișuri și coborâșuri, dar este, de asemenea, una care va conduce spre creștere și evoluție personală. Înțelegând și acceptând aceasta, oricine poate deveni mai conștient de relațiile sale și va fi capabil să construiască conexiuni mai autentice și mai profunde cu cei din jur.
Îmi plac cărțile. Am o relație specială cu ele, aș spune chiar că este o relație de dependență. Sunt cărți pe care le citesc pe nerăsuflate cum se spune și pentru care nu dorm noaptea pentru că nu le pot lăsa din mână. Și îmi plac cărțile pe suport de hârtie; citesc și cărți digitale, dar îmi place să țin cartea în mână, să subliniez pasajele care rezonează cu mine sau care îmi oferă informații prețioase (depinde de tipul de carte citită). Prin intermediul cărților iau contact cu lumea autorului, am acees la trăiri și emoții ale acestuia, iar ele la rândul lor îmi provoacă mie trăiri și emoții personale. Mă regăsesc uneori printre rândurile unei cărți și am sentimentul de apropiere cu autorul. Personajele sunt prelungiri ale lumii interioare a celui care scrie, se întrupează din gândurile și emoțiile lui, și ajung să aibă o viață proprie pe care o dezvăluie celui ce citește. O carte bună mă face fericită, mă apropie de mine și-mi dă sentimentul de bine. Sunt cărți pe care le ador și cărți pe care le las din mână după câteva pagini. Cărțile sunt precum oamenii, au o viață a lor pe care o dezvăluie oricui le citește. Dar, așa cum nu rezonez cu toți oamenii, la fel se întâmplă și cu cărțile. Acum mai mulți ani când începeam o carte o citeam până la capăt, chiar dacă nu-mi plăcea. Mi se părea că nu pot să nu o termin, că am datoria să citesc tot. Am renunțat la acest obicei și asta îmi dă un sentiment de lejeritate și de apropiere mai mare de cărți: le citesc până la sfârșit doar pe cele care îmi plac. La fel fac și cu oamenii. Mi-i fac prieteni doar pe cei care îmi plac, restul rămân cunoștințe ocazionale sau poate nici atât. Mă înconjor doar de cărți și oameni frumoși, care îmi fac viața mai plină de sens și mai colorată!
În fiecare dimineață soarele răsare și încălzește planeta cu razele lui. În fiecare dimineață ne trezim cu certitudinea că soarele este acolo, pe cer, și că, indiferent ce s-ar întampla, nu va lipsi de la ”apel”. La fel, cand eram copii aveam certitudinea că vom trăi veșnic, că mama, tata și alte persoane dragi nouă nu vor îmbătrâni niciodată, că lucrurile frumoase nu se termină și că noi suntem centrul universului. Însă, pe măsură ce am crescut am devenit mai conștienți de realitatea din jur și de legile care o guvernează. Am învățat că lucrurile nu durează la nesfârșit, că oamenii se schimbă, îmbătrânesc, mor sau pur și simplu dispar din viața noastră, că noi nu suntem cei mai importanți oameni de pe pământ și că nimic nu se obține fără efort. Încet-încet, ne-a copleșit viața cu al ei șir de evenimente și odata cu asta am uitat să ne păstrăm acea seninătate pe care am avut-o copii fiind, acel surâs de bucurie la vederea cuiva drag, acei fluturași în stomac la obținerea a ceva ce ne-am dorit demult. Dar, pentru că întotdeauna există un dar, toate aceste lucruri nu au dispărut, ci sunt doar date la o parte din sfera noastră de conștiență din cauza vieții trepidante pe care o ducem. Și nu există bucurie mai mare decît atunci când le redescoperim și le readucem la viață, pentru a da culoare și sens existenței, regăsindu-ne drumul către noi înșine. Și astfel, din acel moment, în fiecare dimineață soarele răsare, iar noi ne trezim și-i zâmbim cu subînțeles!
Consiliere si psihoterapie 