Uneori rezolvarea stă în a lăsa lucrurile să curgă fără a încerca, cu tot dinadinsul, să le controlezi. Controlul excesiv îți epuizează resursele: consumi timp și energie fără a ajunge neapărat la rezultatul dorit. O atitudine mai relaxată, chiar dacă la început îți creează o stare de discomfort, îți va permite să te detașezi de problemă și să vezi și alte posibile soluții, pe care înainte nu le vedeai. Schimbarea atitudinii tale va determina o schimbare în relațiile pe care le ai și mai departe o schimbare la celălalt capăt al fiecărei relații. Schimbarea ta determină la rândul ei schimbare!
Nevoia de control pornește, de cele mai multe ori, dintr-un sentiment de nesiguranță. Când simțim că terenul de sub picioare ne fuge, încercăm instinctiv să ne agățăm de orice poate aduce certitudine. Însă, realitatea este că viața nu poate fi controlată în totalitate. Oricât ne-am strădui, mereu vor exista factori imprevizibili, oameni care gândesc și reacționează diferit, situații care scapă planurilor noastre.
A renunța la control nu înseamnă a deveni pasiv sau indiferent. Din contră, înseamnă a alege să-ți păstrezi energia pentru ceea ce depinde cu adevărat de tine și a accepta că restul face parte dintr-un flux mai mare, pe care nu îl poți forța. Înseamnă a-ți asuma responsabilitatea pentru acțiunile tale, dar și a-ți oferi libertatea de a lăsa viața să se desfășoare.
Această schimbare de perspectivă are un efect profund asupra relațiilor. Oamenii simt când încerci să îi controlezi, chiar și subtil, și se retrag sau se opun. Dar atunci când renunți la tensiunea controlului, le transmiți celorlalți încredere și deschidere. Relațiile devin mai autentice, mai relaxate și mai hrănitoare.
Poate părea paradoxal, dar tocmai prin renunțarea la control câștigi mai multă claritate. Îți dai voie să vezi oportunități noi, să găsești soluții creative și să te simți mai împăcat cu tine. Este un proces care cere exercițiu și răbdare, dar odată ce îl începi, îți vei da seama că libertatea pe care o aduce e mult mai valoroasă decât iluzia controlului.
Acum te invit să te gândești la un aspect din viața ta unde simți că depui prea mult efort pentru a controla lucrurile. Poate fi vorba despre o relație, un proiect de la muncă sau chiar felul în care ceilalți te percep.
1. Notează situația pe o foaie sau într-un jurnal. Scrie clar: „Aici simt că încerc să controlez prea mult…”
2. Observă consecințele. Cum te simți atunci când încerci să forțezi lucrurile? Ce emoții apar? Ce efect are asupra energiei tale și asupra celor din jur?
3. Imaginează alternativa. Cum ar fi dacă, pentru o vreme, ai lăsa lucrurile să curgă? Nu înseamnă să renunți, ci doar să îți acorzi libertatea de a nu forța. Ce posibilități noi s-ar putea deschide?
4. Alege un pas mic. Gândește-te la o acțiune concretă prin care ai putea să exersezi detașarea: poate să nu răspunzi imediat la un mesaj, să nu încerci să convingi pe cineva cu orice preț, sau să accepți că un rezultat nu depinde doar de tine.
Repetând acest exercițiu, vei descoperi că relaxarea nu înseamnă slăbiciune, ci putere. Este puterea de a-ți păstra echilibrul chiar și atunci când lucrurile nu ies așa cum ai planificat.
Arhive etichetă | alegere
Când prea mult e de ajuns
Povești din cabinet:
„Mă uit în spate și nu mă mai recunosc.
Anii au trecut. S-au scurs, unul după altul, în ritmul grijilor, al programărilor, al dorințelor celorlalți. Mi-am trăit viața bifând lucruri care păreau importante pentru ei. Am spus „da” când inima mea urla „nu”, am făcut compromisuri care m-au ros pe dinăuntru, dar m-am consolat cu ideea că „așa trebuie”. Că e matur, că e responsabil, că e frumos să fii acolo pentru ceilalți. Dar am fost acolo pentru toți… mai puțin pentru mine.
M-am lăsat pe ultimul loc.
De multe ori, nici nu m-am pus pe listă. Am făcut loc pentru ceilalți, până când m-am trezit că nu mai e loc de mine în propria viață. Alegerile mele… au fost, în realitate, ale altora. Învelite frumos în „recomandări”, în „intenții bune”, în „asta ți se potrivește”. M-am lăsat convinsă. M-am lăsat ghidată. M-am lăsat modelată. Și am ajuns să port haine care nu-mi veneau, să locuiesc în case în care nu m-am simțit niciodată acasă, să fiu în relații care nu mă hrăneau, dar în care rămâneam din loialitate sau frică.
Am trăit o viață care, într-un mod dureros, părea a altcuiva.
Dar chipul acela din oglindă, dimineața, eram eu. Obosită, confuză, adesea tristă fără să pot spune clar de ce. Eram eu, încercând să zâmbesc când aș fi vrut să fug. Eu, adaptându-mă mereu, încercând să fiu „ok” pentru toți ceilalți. Și nu, nu spun că nu au existat și momente frumoase, că nu am iubit sau nu am fost iubită, dar totul era filtrat printr-o permanentă încercare de a mă încadra. De a nu deranja. De a fi cum „ar trebui”.
Până când… ceva s-a rupt.
Poate nu a fost un moment dramatic. Poate a fost o dimineață banală în care m-am trezit și am simțit că nu mai pot. Că m-am sufocat în propria tăcere. Sau poate a fost o conversație, o întrebare simplă care mi-a rămas în minte: „Dar tu ce vrei?”. Și mi-am dat seama că nu știu să răspund. Că uitasem cum e să vrei ceva pentru tine, nu în funcție de ceilalți, nu pentru a fi acceptată, nu pentru a evita un conflict. Ce-mi doresc? Cine sunt? Ce mai înseamnă „eu”?
Și atunci am hotărât:
De acum încolo, viața mea va fi despre mine.
Nu într-un mod egoist, nu cu ură, nu cu dispreț față de ceilalți. Dar cu adevăr. Cu sinceritate. Cu asumare. Viața mea va fi despre ceea ce simt, despre ce aleg, despre ce refuz. Despre ce îmi face bine. Despre ce îmi trezește bucuria. Despre granițele mele, pe care nu le voi mai lăsa să fie călcate de nimeni, nici măcar de mine.
Și cui nu-i place… e liber să plece.
Nu mai am timp să mă explic pe înțelesul tuturor. Nu mai vreau să conving. Nu mai vreau să negociez cine sunt. Am obosit să mă micșorez ca să încap în viețile altora. Dacă prezența mea autentică te incomodează, te irită sau nu mai corespunde cu ce ai nevoie, atunci du-te. Nu te opresc. Pentru că eu am decis să rămân. Cu mine.
E prima oară, poate, când nu mai simt vină pentru că aleg altfel.
Am trăit cu vinovăția în sânge. Mi s-a spus că a fi o persoană bună înseamnă să te sacrifici. Că iubirea înseamnă să te pui pe ultimul loc. Că dacă ai grijă de tine, ești egoist. Dar nu mai cred asta. Acum știu: dacă nu ai grijă de tine, ajungi să trăiești cu resentimente. Ajungi să oferi dintr-un rezervor gol. Și nimeni nu câștigă din asta. Îți pierzi lumina. Îți pierzi vocea.
Încet, încep să-mi recuperez bucăți din mine.
Să spun „nu” fără să mă justific.
Să spun „da” fără să cer voie.
Să-mi placă lucruri fără să trebuiască să le explic.
Să mă îmbrac cum simt, să spun ce gândesc, să merg unde vreau.
Îmi dau voie să fiu imperfectă.
Îmi dau voie să încep de la zero.
Îmi dau voie să greșesc — pentru că, de data asta, greșelile sunt ale mele. Nu mai sunt greșelile făcute pentru a urma drumul altora. Sunt pașii mei. Și îmi onorez fiecare rătăcire, pentru că m-a adus aici. Aici, unde în sfârșit îmi pot spune, cu o emoție caldă în piept: Bine ai venit acasă.
Asta nu înseamnă că totul devine brusc ușor.
Nu. Încă am momente de îndoială. Încă mă surprind uneori că încerc să fiu „pe plac”. Dar acum mă opresc mai repede. Mă întorc la mine. Mă întreb: „Pentru cine faci asta?” Și dacă răspunsul nu sunt eu, mă retrag. Încerc din nou. Cu blândețe.
Știu că unii nu vor înțelege.
Unii vor spune că m-am schimbat.
Unii mă vor acuza că m-am răcit, că nu mai sunt „cum eram”.
Și vor avea dreptate.
Nu mai sunt. Și nici nu vreau să mai fiu.
Pentru că aceea nu eram eu. Era o versiune falsă ca să fie acceptată.
Acum sunt eu. Uneori mai tăcută, alteori mai clară ca niciodată. Uneori vulnerabilă, dar mai vie decât am fost vreodată.
Mi-am promis că nu mă mai las la urmă.
Că nu-mi mai fac inima să tacă doar pentru a păstra liniștea altora.
Că nu mă mai trădez pe mine pentru a fi iubită.
Că nu-mi mai pun sufletul pe pauză pentru că „nu e momentul potrivit”.
Azi e momentul potrivit.
Acum.
Oricât de târziu pare.
Viața mea începe acum. Cu toate alegerile mele imperfecte, cu visuri poate întârziate, cu doruri care mi-au crescut în piept și pe care le port cu mine ca pe niște semințe. Nu e prea târziu să plantez o altă viață.
Sunt aici.
Și aleg să fiu aici.
Aleg să trăiesc o viață care să mă includă cu adevărat.
Aleg să-mi ascult vocea.
Aleg să mă pun pe primul loc.
Aleg să mă aleg.
Și dacă te pot însoți pe acest drum fără ca asta să însemne să mă pierd, atunci ești binevenit în viața mea. Dar dacă prezența ta depinde de uitarea mea de sine… atunci nu mai e loc pentru tine aici.
Pentru că, în sfârșit, eu sunt aici.”
Partajează asta:
O zi de luni
Soare blând ce filtrează lumina prin perdeaua subțire a norilor, ca o promisiune de liniște. Nori albicioși, plutind leneș pe cerul dimineții, îmbrățișează începutul cu o blândețe tăcută. Țin în mâini – o cafea caldă, cu aromă de tihnă și speranță. Este luni. O altă săptămână își deschide paginile. Poate încărcată, poate blândă, poate deja plină de liste și gânduri. Dar acum… doar clipa asta. În care stau. Respir. Privesc pe fereastră. Și-mi amintesc că pot alege. În fiecare zi avem ocazia să ne întoarcem către noi înșine, să ne recalibrăm, să ne regăsim vocea interioară. Poate nu va fi o zi perfectă. Poate vor fi obstacole. Dar în tăcerea acestei dimineți, în aroma cafelei și lumina diafană a cerului, simt că am suficient pentru a face primul pas. Astăzi nu grăbesc lucrurile. Le las să curgă. Îmi dau voie să fiu. Să mă bucur de lucrurile mici, aparent banale, dar care aduc atâta sens: o cafea, o rază de soare, o respirație conștientă.
Poate și tu ai nevoie de o clipă de liniște, de o pauză, de un început blând. Îți doresc să le găsești. Și să-ți amintești că nu trebuie să faci totul perfect, doar să fii prezent(ă).
Bună dimineața. Bun venit, luni!
Partajează asta:
Prieten cu emoțiile
Ne folosim de cuvinte pentru a exprima stările emoționale pe care le experimentăm. Însă pentru a le putea pune în cuvinte, este nevoie ca mai întâi să fim în contact cu emoțiile noastre. Să ne permitem să le simțim, să le recunoaștem și să le acceptăm ca parte firească din viața noastră interioară. Emoțiile nu apar din senin și nu sunt dușmanii noștri. Ele vin ca niște mesageri care ne spun ceva important despre noi, despre nevoile noastre, despre limitele noastre sau despre lucrurile care contează pentru noi. Totuși, în multe situații, nu am fost învățați să ne raportăm sănătos la emoții. Mai ales când vine vorba despre cele considerate „negative”, cum sunt furia, tristețea, frustrarea sau teama. Poate ni s-a spus că „nu e frumos să fim furioși”, că „nu avem de ce să fim triști” sau că „trebuie să fim puternici și să nu plângem”. Mesaje de genul acesta, repetate în copilărie și în viața adultă, ne pot convinge că e mai bine să ascundem ceea ce simțim. Că e mai sigur să negăm sau să reprimăm emoția, decât să o lăsăm să iasă la suprafață. Dar, în realitate, reprimarea unei emoții nu o face să dispară. Dimpotrivă, atunci când ne prefacem că nu simțim nimic, când negăm sau ignorăm furia, de exemplu, ea nu face decât să se intensifice în interior. Se adună, ne încarcă cu tensiune și, la un moment dat, caută o supapă prin care să iasă. Și adesea o face într-un mod care nu ne ajută: izbucnim brusc într-un context nepotrivit, cu o intensitate care nu se potrivește cu situația prezentă. Iar acel moment în care „explodăm din senin” nu e deloc întâmplător. E rezultatul acumulării emoției care nu și-a găsit până atunci spațiul să fie exprimată într-un mod conștient.
Și atunci ce putem face? Simplu, să ne împrietenim cu emoțiile noastre. Să ne dăm voie să le simțim, fără rușine, fără vinovăție, fără frica de a fi judecați. Să recunoaștem, cu onestitate, că simțim furie, sau tristețe, sau dezamăgire. Să ne întrebăm: „Ce anume din această situație m-a făcut să simt așa?” și „Ce nevoie a mea nu este împlinită acum?”. Aceste întrebări ne ajută să transformăm emoția dintr-o reacție impulsivă într-un mesaj cu sens. Iar atunci când începem să o privim astfel, intensitatea ei scade. Acceptarea emoției nu înseamnă să rămânem blocați în ea. Nu înseamnă să ne victimizăm sau să ne justificăm comportamentele distructive. Înseamnă să o lăsăm să fie acolo, pentru puțin timp, să o ascultăm și apoi să ne întrebăm ce putem face pentru noi în acel moment. Ce avem nevoie să facem ca să ne liniștim, să ne regăsim echilibrul, să mergem mai departe cu mai multă claritate?
Pentru mine, acest proces a însemnat multă învățare. A fost nevoie să-mi dau timp să observ ce simt și să nu mă mai grăbesc să schimb sau să „rezolv” totul imediat. A fost nevoie să mă tratez cu mai multă blândețe și curiozitate, nu cu critică. Și am descoperit că atunci când le dau spațiu emoțiilor mele și accept că sunt acolo și se manifestă, ele nu mai au putere asupra mea. Nu mă mai copleșesc, nu mă mai conduc. Le pot simți fără să mă tem de ele. Am înțeles că nu emoția mă controlează pe mine, ci eu sunt cea care deține controlul. Iar controlul nu vine din forțarea emoției să dispară, ci din capacitatea mea de a rămâne prezentă și atentă la ceea ce simt, fără să mă pierd în acea trăire. E o formă de putere interioară care se construiește în timp, cu răbdare și cu sinceritate față de propria mea experiență.
Partajează asta:
Fricile noastre
Tuturor ne e frică de ceva, dar important e ce facem în fața fricii. Fiecare om poartă în el o frică. Uneori este clară, definită, o prezență recognoscibilă care așteaptă în colțurile minții, pregătită să se facă auzită. Alteori este doar o senzație vagă, un nod în stomac, o ezitare fără nume. Frica nu are întotdeauna nevoie de un motiv concret pentru a exista. Se poate naște dintr-o simplă posibilitate, dintr-un gând care prinde rădăcini în cele mai ascunse părți ale sufletului. Ne temem de pierderi, de schimbare, de eșec, de necunoscut. Ne temem că nu suntem suficienți, că nu vom fi înțeleși, că vom rămâne singuri. Uneori, frica ne ține pe loc. Alteori, ne face să alergăm, să evităm, să ascundem adevăruri pe care nu suntem pregătiți să le privim. Dar, oricât de puternică ar fi, frica nu are ultimul cuvânt. Nu contează ce ne sperie. Contează ce alegem să facem în fața fricii.
Frica nu este un obstacol, ci o oglindă. Ea nu vine doar ca să ne limiteze ci vine și ca să ne arate cine suntem. Ne dezvăluie ceea ce prețuim, ceea ce nu vrem să pierdem, ceea ce ne dorim în tăcere, dar nu îndrăznim să recunoaștem. Dacă îți este frică să pierzi pe cineva, înseamnă că îți pasă. Dacă îți este frică de eșec, înseamnă că îți dorești cu adevărat reușita. Dacă te temi de necunoscut, înseamnă că îți dorești siguranță. Uneori, frica este un semn că mergi în direcția corectă. Că ești pe punctul de a ieși din zona de confort, de a te confrunta cu ceva care te va schimba. Alteori, este doar o amintire a trecutului, o umbră a lucrurilor care te-au rănit și pe care nu vrei să le retrăiești. Nu putem controla întotdeauna ceea ce ne sperie. Dar putem alege să nu lăsăm frica să decidă pentru noi.
Există momente în care frica îți șoptește să te retragi, să renunți, să aștepți. Dar există și momente în care trebuie să faci exact opusul. Să pășești înainte, chiar dacă nu ai toate răspunsurile. Să spui „da”, chiar dacă ai vrea să fugi. Să rămâi, chiar dacă mintea îți spune să pleci. Curajul nu înseamnă absența fricii. Înseamnă să mergi mai departe chiar și atunci când îți tremură mâinile. Uneori, asta înseamnă să spui adevărul, chiar dacă îți este teamă de reacțiile celorlalți. Alteori, înseamnă să recunoști că nu știi, că ai nevoie de ajutor, că ești vulnerabil. Și de cele mai multe ori, curajul înseamnă pur și simplu să îți permiți să simți, fără să te ascunzi de propriile emoții.
Frica nu dispare, dar se poate transforma. Nu putem scăpa complet de frică, însă o putem transforma. O putem privi ca pe un semn că suntem vii, că avem ceva important de înfruntat. O putem folosi ca pe un combustibil pentru a crește, pentru a învăța, pentru a merge mai departe.
Pentru că, în final, ceea ce contează nu este frica însăși. Ci alegerea pe care o faci atunci când o simți.
Partajează asta:
Ai dreptul să te răzgândești
Ai făcut o alegere. Ai analizat toate variantele și ai decis ce e mai bine pentru tine. În acel moment, ai simțit că este direcția corectă, că ai luat o decizie în cunoștință de cauză. Dar viața nu este o linie dreaptă, iar schimbarea este inevitabilă. Circumstanțele se modifică, valorile se clarifică, iar ceea ce părea potrivit ieri s-ar putea să nu mai fie azi. De aceea, este esențial să înțelegi că răzgândirea nu este un eșec, ci o formă de adaptare și de creștere personală.
Există o presiune socială care ne împinge să credem că o alegere trebuie dusă până la capăt, indiferent de consecințe. Persoanele care își schimbă frecvent drumul sunt uneori etichetate ca fiind nestatornice sau lipsite de determinare. Totuși, realitatea este mult mai complexă. A te răzgândi nu înseamnă că ai greșit atunci când ai făcut alegerea inițială, ci doar că între timp ai descoperit informații noi, ai evoluat sau ai conștientizat că direcția luată nu te mai reprezintă. De fapt, rigiditatea în decizii poate fi mult mai dăunătoare decât flexibilitatea. Un om care refuză să-și reanalizeze alegerile riscă să rămână blocat într-o situație nefericită, doar din teama de a nu fi judecat.
Beneficiile ajustării alegerilor sunt multiple. În primul rând, această capacitate îți permite să te menții autentic, să rămâi conectat la tine însuți. De exemplu, cineva care a ales o carieră într-un domeniu tehnic poate realiza, după câțiva ani, că nu se mai regăsește în acel mediu și că pasiunile sale se îndreaptă către artă sau psihologie. Dacă rămâne blocat în vechea alegere doar pentru că „așa a decis cândva”, va ajunge frustrat și nemulțumit, poate chiar epuizat emoțional. În schimb, dacă își permite să facă o schimbare, își oferă șansa unei vieți mai împlinite.
În al doilea rând, ajustarea deciziilor permite optimizarea resurselor. Uneori, ceea ce alegem inițial nu funcționează, nu produce rezultatele dorite. În loc să insistăm pe o cale ineficientă, este mai înțelept să analizăm ce poate fi îmbunătățit. De exemplu, o persoană care decide să adopte un stil de viață sănătos poate începe printr-o dietă foarte restrictivă, dar să descopere în timp că aceasta nu i se potrivește. În loc să forțeze o schimbare imposibilă, poate ajusta abordarea, găsind un echilibru între sănătate și plăcere.
Un alt beneficiu major al schimbării este reducerea stresului și a sentimentului de vinovăție. Mulți oameni se simt prinși în capcana propriilor alegeri, de parcă odată ce au spus „da” unei opțiuni, trebuie să o urmeze indiferent de costuri. Dar această presiune interioară este, de multe ori, exterioară, se bazează pe niște valori preluate din mediu și introiectate. De fapt, viața este un proces continuu de învățare și nu există un singur drum corect. În momentul în care ne permitem să reevaluăm și să schimbăm direcția, ne eliberăm de povara unei alegeri definitive.
Exemplele sunt peste tot în jurul nostru. Oamenii își schimbă carierele, relațiile, stilul de viață, prioritățile. Un antreprenor poate începe o afacere cu entuziasm și să realizeze că nu se potrivește cu valorile sale; un student poate alege o facultate doar pentru a descoperi, după un an, că nu este ceea ce își dorește. Ce pot face acești oameni? Să se blocheze într-o alegere nefericită sau să își dea voie să schimbe ceva? Cea mai înțeleaptă decizie este, de cele mai multe ori, să ajusteze obiectivele, să caute alternative și să-și acorde permisiunea de a se răzgândi.
Capacitatea de a schimba direcția atunci când este necesar nu este o slăbiciune, ci o dovadă de inteligență și maturitate. A persista într-o alegere doar din frica de schimbare sau de a nu fi judecat de cei din jur poate duce la stagnare și nefericire. În schimb, a accepta că viața este un proces de ajustare continuă ne oferă libertatea de a evolua, de a experimenta și de a ne apropia tot mai mult de ceea ce ne face cu adevărat fericiți. Așadar, dacă simți că o decizie nu îți mai aduce echilibru, ai dreptul să schimbi ce nu funcționează. Este viața ta, iar tu ai controlul asupra direcției în care vrei să mergi.
Partajează asta:
Nerăbdarea
Uneori cea mai mare încercare este aceea de a avea răbdare. Pentru ca da, uneori este nevoie de timp: sa se vindece sufletul, sa prindă coajă o rană, sa duci la bun sfârșit un proiect…. Trăim într-o lume a vitezei din care răbdarea lipsește. Ne grăbim de când ne trezim până când ne culcăm, suntem mereu pe fugă, nerăbdători să treacă timpul la birou și să ajungem acasă, sa treacă și ziua de vineri și să vină sfârșitul de săptămână, și tot așa; zilele se desfășoară într-o nerăbdare continuă. 
Uităm să mai privim cerul și florile, să ne privim copiii când se joacă, să savuram o mâncare bună sau un pahar de vin, să ascultam o melodie. Totul este pe repede înainte pentru că dacă am pune ”pause” atunci am fi singuri, doar noi cu noi, cu incertitudinile și întrebările la care nu avem răspuns, dar nici nu încercăm să-l găsim, cu durerile sau rănile încă nevindecate ale sufletului, cu toate neputințele și fricile, cu condiția noastră de muritori. Nerăbdarea este o fugă: de noi, de realitate, de sfârșit. Paradoxal însă, tot ea este cea care ne apropie mai mult și mai nepregătiți de acesta, de sfârșit, pentru că alergând continuu trăim într-o iluzie ascunzând de fapt fricile sub grămada de lucruri pe care ne grăbim să le facem. Nerăbdarea poate este prietena lui a avea, dar cu siguranță este dușmanul lui a fi. Fiecare este liber să aleagă!
Partajează asta:
De astăzi aleg să aleg
![17494162_434427886907912_900314729669459968_n-1[1]](https://i0.wp.com/consilieresipsihoterapie.blog/wp-content/uploads/2017/04/17494162_434427886907912_900314729669459968_n-11.jpg?resize=450%2C394&ssl=1)
Știu că sună ciudat, dar mai ciudat este faptul că până acum alegerile pe care le-am făcut nu au fost ale mele; aveam doar impresia ca sunt ale mele, dar de fapt erau dictate de ceilalți. Întotdeauna când luam o decizie, când hotăram să fac sau să nu fac ceva, țineam seama mai întâi de ceilalți: să nu-l supăr pe x, să fiu disponibilă pentru y, să nu creadă z că am ceva cu el/ea și tot așa. In rolurile de x, y si z s-au rotit cei din familie, colegii de la birou, prietenii si lista este nesfârșită. Dacă aveam ceva de făcut și cineva ma solicita, îmi reorganizam lucrurile în așa fel încât să nu refuz. Și mă trezeam supra-aglomerată, cu o listă nesfârșită de lucruri de făcut și fără timp pentru mine. Devenisem nesociabilă pentru că nu mai aveam timp să mă văd cu nimeni, irascibilă pentru că puneam o presiune prea mare pe mine, obosită pentru că nu mai aveam timp să mă relaxez. Și în toată această nebunie eu nu mai contam, ceea ce doream eu era pus în stand-by cu gândul că voi aveam timp pentru mine în week-end (lucru care nu se întâmpla de altfel) sau în vacanță. Și totul a decurs în felul acesta zile, luni, ani până a devenit un stil de viață. Asta până azi de dimineață când m-am trezit în fața cănii de cafea cu lista cu lucruri de făcut pentru ziua ce abia începea și mi-am zis: de astăzi aleg să aleg! Și după ce mi-am băut cafeaua am pus un asterisc în dreptul lucrurilor de pe listă care nu erau urgente, am tăiat de pe listă ceea ce putea fi făcut de altcineva și nu neapărat de mine și am rearanjat ce rămăsese în ordinea priorităților. Apoi mi-am luat laptop-ul, cheile și am ieșit pe ușă cu lista refăcută, cu perspectiva de a avea timp și pentru mine, binedispusă și cu inima ușoară.
Partajează asta:
Fiecare decide pentru el
De cate ori nu am auzit, sau chiar am spus-o si noi, “Daca ma iubesti ar trebui sa stii ce-mi place, ce-mi doresc etc”. Da, poate ca pe undeva asa si este. Pe de alta parte nimeni nu este responsabil de satisfacerea nevoilor noastre sau indeplinirea dorintelor noastre. A trecut vremea copilariei cand ne doream cate ceva si mama sau tata ne indeplineau dorinta. Si poate ca unii dintre noi nici macar atunci nu am avut parte de asta. Acum suntem adulti si trebuie sa avem singuri grija de noi. Si tocmai pentru ca suntem adulti, trebuie sa cerem atunci cand vrem ceva; sa cerem clar, fara sa ne ascundem in spatele unor scheme complicate si fara sa ne suparam daca nu primim ceea ce cerem. Poate ca celalalt nu poate sau chiar nu vrea sa ne dea ceea ce avem noi nevoie sau ne dorim. Si nu-l putem obliga in niciun fel sa faca asta. Decizia este a lui si ii apartine in intregime. La fel cum si noi putem decide ce facem cu raspunsul primit din partea celuilalt; decizia ne apartine: putem sa ne suparam, sa ignoram, sa nu mai cerem alta data, sa continuam sa cerem pana primim. Si la fel, putem alege cum ne vom comporta in continuare. Ceea trebuie sa avem tot timpul in minte este ca intr-o relatie intotdeauna sunt trei: eu, celalalt si relatia. Daca eu, la capatul meu de relatie fac ceva, asta influenteaza relatia si astfel voi determina o reactie la celalalt capat. Iar asta ne ajuta sa intelegem ca intotdeauna, in orice situatie, fiecare din noi poate face o alegere si odata facuta aceasta alegere trebuie sa ne-o si asumam. A pasa raspunderea la celalalt sau undeva in exterior, nu diminueaza cu nimic faptul ca noi am facut alegerea. Sa nu uitam ca noi suntem cei care luam decizia.
Partajează asta:
Alegerea este a fiecaruia
De cate ori nu am auzit, sau chiar am spus-o si noi, “Daca ma iubesti ar trebui sa stii ce-mi place, ce-mi doresc etc”. Da, poate ca pe undeva asa si este. Pe de alta parte nimeni nu este responsabil cu satisfacerea nevoilor noastre sau cu indeplinirea dorintelor noastre. A trecut vremea copilariei cand ne doream cate ceva si mama sau tata ne indeplineau dorinta. Si poate ca unii dintre noi nici atunci nu am avut parte de asta. Acum suntem adulti si trebuie sa avem singuri grija de noi. Si tocmai pentru ca suntem adulti, trebuie sa cerem atunci cand vrem ceva; sa cerem clar, fara sa ne ascundem in spatele unor scheme complicate si fara sa ne suparam daca nu primim ceea ce cerem. Poate ca celalalt nu poate sau chiar nu vrea sa ne dea ceea ce avem noi nevoie sau ne dorim. Si nu-l putem obliga in niciun fel sa faca asta. Decizia este a lui si ii apartine in intregime. La fel cum si noi putem decide ce facem cu raspunsul primit din partea celuilalt; decizia ne apartine: putem sa ne suparam, sa ignoram, sa nu mai cerem alta data, sa continuam sa cerem pana primim. Sau putem sa alegem daca relatia cu persoana respectiva este buna pentru noi, daca schimburile care se petrec intre noi sunt ceea ce noi dorim din aceea relatie, daca suntem multumiti cu aceea relatie. Si la fel, putem alege cum ne vom comporta in continuare. Ceea trebuie sa avem tot timpul in minte este ca intr-o relatie intotdeauna sunt trei: eu, celalalt si relatia. Daca eu, la capatul meu de relatie fac ceva, asta influenteaza relatia si astfel voi determina o reactie la celalalt capat. Iar asta ne ajuta sa intelegem ca intotdeauna, in orice situatie, fiecare din noi poate face o alegere si odata facuta aceasta alegere trebuie sa ne-o si asumam. A pasa raspunderea la celalalt sau undeva in exterior, nu diminueaza cu nimic faptul ca noi am facut alegerea. Sa nu uitam ca noi suntem cei care luam decizia.
Partajează asta:
Oamenii vin si pleaca
Oamenii vin si pleaca din viata noastra precum trenurile intr-o gara. Situatii diverse ne aduc impreuna si altele ne despart. Unii pleaca ei, in alte situatii noi suntem cei care plecam. De le fiecare invatam cate ceva; fiecare are un rol in viata noastra asa cum si noi lasam urme in viata lor.
Unele despartiri sunt o binecuvantare, altele se produc aproape fara sa observam, iar altele ne lasa un gust amar si suferim. Nu oamenii care pleaca ne provoaca toate aceste sentimente, noi alegem cum sa ne simtim. Este greu sa nu suferi daca persoana care nu mai face parte din viata ta era una importanta pentru tine, daca ai investit timp si sentimente in relatia cu ea. Este dreptul tau sa suferi, sa iei contact cu tristetea care te cuprinde, sa o accepti ca fiind o reactie normala si incet, incet sa o consumi pentru a-i permite sa se dilueze, sa lasi sa se cearna totul, sa pui amintirile in sertarasele lor fara a deveni dependent de ele.
Se spune ca timpul vindeca toate ranile. Da, asa este, este nevoie de timp si de contactul cu starile pe care le traiesti. Sa nu-ti negi durerea; ea nu te defineste, este doar o stare trecatoare si daca accepti ca este o mica parte ce a aparut intr-un moment al procesului numit viata ta, vei realiza ca da, nu va mai fi ca inainte, dar va fi: va fi altfel! Ne oprim doar din cand in cand sa ne analizam vietile, sa ne vindecam ranile, insa intotdeauna mergem mai departe.
