A fost o vreme când ploaia mă întrista și nu mă puteam bucura de toamnă și nici măcar de zilele de vară ploioase. Tristețea și o oarecare enervare mă cuprindea de fiecare dată când ploua. Asta până într-o zi când totul s-a schimbat. Sosisem acasă de la birou, eram nervoasă și negăsindu-mi locul am ieșit să mă plimb ca să-mi limpezesc gândurile. Afară ploua așa că mi-am luat umbrela și am început să cutreier pe străzile pline de mici băltoace și frunze purtate în toate direcțiile de vânt. Mergeam mecanic, fără să ocolesc ochiurile de apă și nu-mi păsa că plouă. Am mers așa o vreme, picăturile de apă se scurgeau de pe umbrela mea și încet, încet o stare de calm a pus stăpânire pe mine. Până atunci privisem pe unde merg fără să văd însă nimic. Am început să mă uit la picăturile de apă care clipoceau în momentul în care atingeau asfaltul și se amestecau cu frunzele colorate în nuanțe de la verde-galben până la maro închis. Un dans al naturii în toată frumusețea ei mi se înfățișa ochilor și eu vedem, pentru prima oară, cu alți ochi ploaia: recunoșteam măreția și ajutorul pe care îl dădea naturii. Și am realizat că precum mine sunt mulți oameni care trec prin viață fără să vadă, care se mulțumesc să fie fără să simtă, care se lasă prinși în rutina zilnică și uită să trăiască. Ploaia mi-a arătat cât de simplu și de minunat este să te conectezi la ceea ce este în jur, să devii mai conștient de ceea ce esti și ai nevoie și în felul acesta mai atent și la ce se întâmplă cu ceilalți. Ploaia nu este egoistă, nu alege pe cine sau ce să ude. La fel putem face și noi, putem să iubim și să fim buni fără să condiționăm și fără să așteptăm ceva în schimb. Ploaia m-a învățat că totul este curgere și că dacă îi întrerupi fluxul atunci se produc dezechilibre cu consecințe asupra a tot și toate. Ploaia m-a învățat că dacă vreau să mă simt bine, atunci am de făcut doar două lucruri: să trăiec momentul atunci când se produce și să am grijă de gândurile mele ca ele să-mi fie hrană și nu otravă. Și am început să iubesc ploaia! Tu o iubești?
copiilor ABC-ul emoțiilor, să-i învățăm să le recunoască, să le înțeleagă, să le gestioneze și să conștientizeze ce se află în spatele lor, astfel încât să nu mai fie copleșiți de ele. Emoțiile nu sunt rele, ele ne vorbesc despre trecut, despre situații cu care ne-am mai întâlnit și față de care am reacționat într-un anumit fel care acum nu mai este potrivit. Așa cum am învățat un anumit fel de a reacționa, putem învăța un altul mult mai eficient și mai adaptat în prezent.
Dimineata cand te trezesti, lenevesti cateva minute inainte de a te da jos din pat? La cafeaua de dimineata zabovesti mai mult decat iti propui? Seara, cand ajungi acasa, te trezesti ca te asezi, uneori, pe canapea si stai fara sa faci nimic? Stiu, te simti vinovata pentru ca in timpul asta ai putea sa faci multe alte lucruri din lista ta pe ziua respectiva si gandurile care iti trec prin cap dupa astfel de momente sunt ceva de genul „Pierd timpul aiurea!”. Da, privit dintr-un anumit unghi poate ca asa pare, insa ia schimba perspectiva, nu poate sa fie si „Imi acord timp pentru mine, merit sa am si eu momentele mele de relaxare intr-o zi obisnuita!”? Tu din ce perspectiva privesti?
De multe ori viața ne pune în fața unor alegeri nu tocmai ușoare. In astfel de momente te simți ca un călător ce ajunge în fața unei râpe si are de ales: să ramână pe partea pe care este, să treacă râpa și să ajungă pe partea cealaltă sau să coboare în râpă și să exploreze ce se află acolo. Dacă rămâne unde este se va afla în zona de confort, dar nu se va simți mai bine. Dacă trece râpa va trebui să renunțe la unele lucruri care sunt prea grele să le treacă dincolo. Dacă coboară în râpă nu știe ce va găsi și nesiguranța necunoscutului nu este tocmai confortabilă. Tu ce ai face?
Ceea ce facem ne defineste. Uneori actionam impulsiv, fara sa cantarim prea mult si dupa aceea ne pare rau; tot noi suntem, dar lasam frica sa ne dicteze actiunile prin actiunea furiei. In spatele furiei se ascunde frica si daca o sa te intorci catre tine o vei descoperi. Odata adusa in constient, frica isi pierde din putere; acceptand-o si incercand sa intelegi de unde vine, reconstitui experiente trecute si vindeci rani. Frica nu este dusmanul tau, este aliatul tau daca stii sa te apropii de ea!
Cand se intampla cate un accident realizam ca nu suntem nemuritori si ca cel mai de pret lucru pe care il avem este viata insasi. Si tocmai pentru ca aceasta este finita, nu mai amanati, faceti toate acele lucruri pe care in fiecare le zi le dati deoparte zicand ca “Nu e momentul, mai am timp!”, pentru ca viata este, de fapt, despre acum si aici!
Invata de la soare sa incalzesti inimile celor de langa tine. Invata de la vant sa aduci alinare si vorbe bune celor singuri. Invata de la mare sa stergi lacrimile celui iubit si sa le ineci in valurile tale. Invata de la luna sa trimiti lumina celui iubit chiar si atunci cand nu esti langa el. Invata de la natura sa fii acolo pentru cel pe care il iubesti chiar daca ai si tu momentele tale grele. Invata de la ploaie ca totul trece si ramane doar ceea ce este cu adevarat important. Invata de la ceata ca uneori lucrurile nu sunt chiar ceea ce par a fi. Invata de la gheta ca o inima rece se va sparge in mii de cioburi la cea mai mica atingere. Invata de la pasari sa visezi si sa-ti implinesti visele. Invata de la iarba sa mangai si sa atingi cu dragoste, si inima si trupul. Invata de la lumina sa nu-ti mai fie frica de intuneric. Invata de la intuneric ca fara el lumina nu ar mai fi atat de importanta. Invata sa fii bun si sa daruiesti, nu pentru a astepta ceva in schimb, ci pentru a te simti bine. Invata sa fii TU si vei vedea ca vor ramane langa tine doar aceia care te iubesc cu adevarat!
Citind toată această literatură de psihologie practică uneori am impresia că mă pierd pe mine încercând să fiu așa cum ne învață cei care scriu toate acestea. Și nu-mi place deloc ceea ce încerc devin. Așa că acesta va fi un scurt rezumat a ceea ce am observant eu lucrând de atâția ani în cabinet,
Ne indragostim si credem ca ne-am gasit jumatatea. Nu realizam ca ne indragostim de un ideal, de o imagine pe care noi am creat-o si tocmai pentru ca este bine intiparita in inconstientul nostru ne este atat de draga si nu putem renunta la ea.
Ieri in parc stateam de vorba cu un parinte si am ramas uimita de modul in care gandeste. In primul rand s-a plans de diverse lucruri pe care copilul lui nu le face: nu sta concentrat la joc, nu se imbraca si dezbraca singur etc.- ca sa ne intelegem, vorbim aici de un copil de 3 ani. Si-mi tot spunea cum ii zicea mama lui ca ea nu a avut probleme cu el pentru ca era un copil cuminte si ascultator. Si mi-a explicat in continuare cum si-a dat copilul la gradinita ca cei de acolo sa-l educe si sa-l invete toate aceste lucruri pe care el si le doreste de la copilul sau, dar pe care, recunoaste, nu are rabdarea sa le repete indeajuns de mult cu copilul pentru ca acesta sa le asimileze, pentru ca nu-i asa el are treaba, iar personalul de la gradinita asta trebuie sa faca. Asteptarile lui sunt, ca tot ce-si doreste sa stie/faca copilul lui, acesta sa invete de la gradinita. Iar eu incercam sa-i explic cum stau lucrurile, sa-i dau exemple cu ceea ce ar putea face si exersa cu copilul acasa, pana cand am inteles ca vorbesc in gol: la tot ce spuneam eu raspunsul era promt “Am incercat, dar nu a mers!”. Oare chiar asa? Oare copilul acela chiar nu este receptiv la nimic? Ma indoiesc sincer!
