Când ți se pare că viața nu e dreaptă probabil că ai dreptate. Nu întotdeauna se întâmplă ceea ce ar fi logic pentru mintea unei persoane, nu întotdeauna lucrurile respectă o ordine firească pe care ne-am dori-o. Multe întâmplări scapă oricărui sens și oricărei explicații raționale, iar cei care devin actori principali în astfel de povești rămân adesea cu întrebări fără răspuns, cu răni deschise și cu sentimentul apăsător că drumul lor a fost deturnat fără avertisment. Este greu să mergi mai departe știind că nu-ți poți explica de ce s-a întâmplat un anumit lucru, că nu există un motiv suficient de solid care să justifice durerea și lipsa. Și dintre toate experiențele care ne pun la încercare, moartea este cea mai crudă, chiar dacă știm dinainte că este inevitabilă. Putem accepta cu mintea că fiecare început are un sfârșit, dar inima refuză să integreze acest adevăr atunci când e vorba de cei pe care îi iubim. Cum explici unui copil că părintele lui a murit, ce îi răspunzi la întrebarea „De ce?” sau „Când se întoarce?”. Cum îi transmiți că nu mai există un „când” și că viața lui va fi de acum împărțită în două etape — cea dinainte și cea de după pierdere? Și mai greu decât atât, ce îi spui unui părinte, al cărui copil a murit, atunci când te întreabă „De ce el și nu eu? Părinții trebuie să moară înaintea copiilor!”. În fața acestor dureri, orice cuvintele își pierd puterea, orice explicație pare ridicolă și insuficientă în comparație cu golul care s-a deschis. Viața nu e dreaptă, și de multe ori pare că sfidează logica, sfidează ordinea, sfidează așteptările noastre de oameni care își doresc o lume coerentă, în care lucrurile să se așeze într-un echilibru corect. Și totuși, aceasta este singura viață pe care o avem. Putem protesta împotriva nedreptăților, putem să ne revoltăm și să ne punem întrebări fără răspuns, dar nu avem nicio scuză să o trăim ca și cum am avea mai multe. Dacă acum uităm să ne simțim bine cu noi, să fim prezenți în viața noastră, să prețuim oamenii dragi și să ne bucurăm de ceea ce ne este dat, nu va exista o viață „următoare” în care să recuperăm ceea ce am neglijat. Tocmai această lipsă de garanții și această conștientizare a fragilității ne obligă să privim cu seriozitate ceea ce trăim astăzi. Chiar și în mijlocul durerii, chiar și atunci când întrebările nu primesc răspuns, avem responsabilitatea de a găsi sens în gesturile mici, în relațiile care ne hrănesc, în clipele de liniște sau de bucurie neașteptată. A trăi nu înseamnă să aștepți să ți se facă dreptate, ci să accepți că viața este un amestec de frumusețe și pierdere, de lumină și umbră, și să alegi să rămâi prezent, să construiești, să iubești și să onorezi existența chiar și atunci când nu o înțelegi pe deplin. Viața nu ne aparține în întregime, ea se derulează prin noi și uneori împotriva noastră, însă singurul mod prin care putem păstra un echilibru interior este să ne amintim constant că ziua de astăzi nu se repetă, că gesturile simple de acum au o greutate imensă, că fiecare îmbrățișare oferită, fiecare conversație autentică, fiecare zâmbet împărtășit și fiecare alegere prin care suntem sinceri cu noi înșine au valoare și nu pot fi amânate. Și chiar dacă nedreptățile ne frâng încrederea și ne arată că nu există reguli imuabile după care să se ghideze universul, tocmai această lipsă de garanții face ca viața să fie cu atât mai prețioasă și să merite să fie trăită nu în așteptarea unei ordini perfecte, ci în realitatea fragilă și uneori sfâșietoare a prezentului.
Arhive etichetă | viata
Viața, un drum necunoscut
Drumul în viață nu e niciodată complet neted. Uneori, te simți ca și cum ai merge pe o potecă liniștită, scăldată în soare – o adevărată plăcere, te poți bucura de priveliște. Alteori însă, pare că urci un munte abrupt, cu vântul în față și bolovani care îți rănesc tălpile. Sunt momente în care totul pare mai simplu, când lucrurile se leagă firesc, ca și cum Universul ți-ar așterne drumul sub pași. Și sunt alte momente când fiecare pas e o luptă, când simți că orice ai face, tot nu ajungi nicăieri. Și atunci te întrebi “De ce e atât de greu? De ce se repetă aceleași dureri? De ce pare că nu se mai termină?”
În acele clipe grele, când ești obosit de atâta urcuș, ai putea crede că ceva e în neregulă cu tine. Că poate ai ratat drumul cel bun, că nu ai făcut destul, că nu ești destul de bun pentru că uite, ceilalți merg mai repede, mai bine, mai ușor. Dar nu e așa. Adevărul este că, in viață, fiecare om are porțiunile lui de drum accidentat. Fiecare cunoaște momente de cumpănă, acele clipe în care pare că întreaga lume se oprește și te lasă singur cu greutatea ta. E parte din călătorie. E firesc să te simți copleșit, să simți că nu mai poți. Nu înseamnă că ai pierdut direcția sau că ești slab. Înseamnă că ești viu, că trăiești cu tot ce aduce viața: și cu cer senin, și cu furtună.
De multe ori, când drumul devine prea greu, apare tentația de a te opri. Sau de a te judeca pentru că nu înaintezi mai repede. Dar tocmai în astfel de momente merită să-ți amintești că nu e nevoie să alergi, nu e nevoie să te compari, nu e nevoie să știi exact unde vei ajunge. E suficient să rămâi prezent, să-ți continui drumul in ritmul tău, să faci pas după pas, chiar dacă par mici, chiar dacă ți se pare că nu e în direcția „corectă”. Pentru că în adâncul tău există o forță tăcută care te ține pe linia de plutire chiar și atunci când simți că te scufunzi. E acolo mereu, chiar dacă uneori e acoperită de frică, de oboseală sau de neîncredere. Această forță nu strigă, nu se impune. Dar e acolo, gata să iasă la suprafață în clipa în care îi dai voie – „e ok, merg mai departe în ritmul meu” “ am mai trecut prin momente dificile și le-am depășit”, „n-am ajuns până aici ca să renunț acum”.
Nu ești lipsit de resurse, chiar dacă uneori așa pare. E doar greutatea momentului care îți estompează claritatea. Când ai obosit, e în regulă să te oprești, să te așezi pe marginea drumului și să respiri. Poți plânge, poți întreba, poți ezita. Ia-ți timpul de care ai nevoie si apoi, când ești gata, ridică-te din nou. Nu pentru că trebuie, ci pentru că undeva în tine există dorința de a merge mai departe. Pentru că drumul nu e despre perfecțiune, ci despre prezență, nu despre a ajunge primul, ci despre a fi acolo – cu tot ce ești, cu tot ce simți.
Poate azi e o zi cu mai multe obstacole, poate mâine va fi puțin mai ușor. Sau poate nu. Dar știi ceva? Ai mai fost aici și ai mers mai departe. Și o vei face din nou, pas cu pas pentru că asta e viața: un drum necunoscut.
10.07.2025
Partajează asta:
Limite
Ne dorim să fim plăcuți, să ne înțelegem bine cu toți, să evităm conflictele și, ideal, viața să fie cât mai liniștită și frumoasă.
Dar realitatea nu funcționează mereu așa. Oricât ne-am strădui, nu putem controla totul. Ce e de făcut atunci?
Cel mai sănătos pas e să pornim de la realitate și să vedem ce ține de noi.
Să ne uităm sincer în interior, să învățăm să ne ascultăm nevoile și să punem limite acolo unde e nevoie pentru ca nevoile noastre să nu fie ignorate. Asta nu înseamnă să-i ignorăm pe ceilalți. Înseamnă doar să fim sinceri și atenți cu noi. Pentru că uneori, limitele sunt începutul vindecării.
Vrei să știi dacă ai nevoie de limite?
Urmărește postarea următoare.
Partajează asta:
Bucurie
Astăzi e Paștele! De de dimineață m-au trezit valurile. Le auzeam cum șușotesc împreună cu nisipul în timp ce soarele urca încet, dar sigur, pe cer. Mi-am făcut o cafea și am ieșit pe terasă să o savurez cu gândurile învălmășite, unele peste altele. Și dintr-o dată s-a făcut liniște. O pace interioară m-a cuprins, iar gândurile, până atunci vocale și agitate, s-au liniștit de parcă cineva ar fi dat sonorul la zero.
Am tras aer în piept și am simțit cum se umple tot spațiul din interior cu ceva greu de explicat – poate era recunoștință, poate era o formă de împăcare cu tot ce sunt. Valurile continuau să bată țărmul, dar acum nu le mai percepeam ca un fundal, ci ca o parte din mine. Ca o bătaie calmă de inimă care îmi amintea că sunt vie și că nu trebuie să fac nimic altceva decât să fiu.
Cafeaua avea un gust mai intens ca oricând. Caldă, ușor amăruie, cu aroma aceea inconfundabilă de dimineți tihnite. Țineam cana cu ambele mâini, ca și cum aș fi ținut în palme clipa însăși. Timpul părea că s-a dilatat, că nu mai curge, ci plutește în jurul meu. Niciun “trebuie”, niciun “mai târziu”. Doar acum. Doar eu și marea.
Soarele a început să lumineze mai curajos, iar lumina lui s-a spart în sclipiri mici pe crestele valurilor. În depărtare, o barcă tăia liniștit apa, iar pescărușii planau cu lejeritate, desenând cerul cu aripi larg deschise. Niciunul nu se grăbea. Nimic nu părea nelalocul lui. Totul avea un ritm firesc, în care nu exista stres sau agitație, ci doar o curgere blândă, aproape hipnotică.
Am închis ochii și m-am lăsat legănată de sunetele mării, de briza ușoară care îmi mângâia obrajii, de căldura soarelui care îmi atingea pielea ca o promisiune de bine. Nu mai conta nimic în afara de acest loc: nicio întrebare, nicio îndoială, nicio grijă. Doar o stare de prezență deplină, în care fiecare respirație era un act de recunoștință.
Mi-am dat seama că liniștea nu înseamnă absența sunetelor, ci o armonie a lucrurilor din afară cu cele dinlăuntrul meu. Un moment în care ceea ce este în jur se potrivește perfect cu ceea ce este în mine. Și în acel echilibru fragil, dar profund, am simțit o bucurie simplă. Nu explozivă, nu euforică, ci liniștită, așezată, rotundă.
O bucurie care nu cere explicații. Care vine și se așază în suflet ca nisipul fin pe fundul mării, după ce valurile se liniștesc. O bucurie care șoptește: „Ești bine. Ești unde trebuie. Nu te teme.”
Și poate că, uneori, asta e tot ce avem nevoie: o dimineață la malul mării, o cafea caldă, o liniște care vine nu din lipsa problemelor, ci din împăcarea cu ele. Și din certitudinea că, dincolo de orice, suntem vii. Și asta, în sine, e un dar! Cristos a înviat!
Partajează asta:
Golul din interior și fericirea
Căutăm fericirea în locuri greșite și ne întrebăm de ce nu o găsim. Ne legăm de relații care ne consumă, ne umplem casa cu lucruri de care credem că avem nevoie, ne refugiem în mâncare, muncă sau distracții fără sens, dar, la finalul zilei, acel gol din interior rămâne la fel de adânc. E ca și cum am încerca să umplem un rezervor spart, sperând că, la un moment dat, apa va rămâne acolo chiar dacă noi nu facem nimic că să-l reparăm. Și dacă problema nu este lipsa, ci direcția în care căutăm?
De câte ori nu ai simțit acea euforie când ai cumpărat ceva ce ți-ai dorit mult? Și cât timp a durat? O zi? O săptămână? Poate chiar mai puțin. Și apoi? Următorul obiectiv, următoarea dorință, următorul „dacă aș avea asta, aș fi fericit”. De fiecare dată când căutăm fericirea în exterior, o facem temporară și fragilă. Dar dacă ceea ce ne lipsește cu adevărat nu e ceva ce putem cumpăra, ci ceva ce trebuie construit?
Siguranța afectivă, intimitatea, stabilitatea emoțională sunt ceea ce ne dorim cu adevărat. Vrem să ne simțim văzuți, acceptați, înțeleși. Și totuși, câți dintre noi facem compromisuri uriașe în relații care nu ne oferă nimic din toate astea? Ne îndrăgostim de oameni nepotriviți, sperând că într-o zi se vor schimba și vor deveni ceea ce avem nevoie. Îi idealizăm, le dăm infinite șanse, ne spunem că poate data viitoare va fi altfel. Dar, hai să fim sinceri: de câte ori s-a întâmplat cu adevărat? Cât de des a fost doar o iluzie, o speranță care ne-a ținut blocați?
Adevărul e că nimeni nu se schimbă doar pentru că noi ne dorim asta. Oamenii se schimbă doar dacă și când vor ei. Și atunci, ce facem? Așteptăm la nesfârșit să se întâmple miracolul sau avem curajul să luăm decizii diferite? Golul din noi nu va fi umplut de o relație care nu ne hrănește emoțional, nici de promisiuni goale, nici de lucruri pe care le cumpărăm ca să ne distragă atenția de la ce simțim cu adevărat. Singura cale este să ne uităm în interior și să ne întrebăm: Ce am nevoie cu adevărat? Ce îmi lipsește de fapt? Și, mai ales, ce pot face eu pentru mine?
Schimbarea nu se produce doar pentru că ne-o dorim și nici nu vine de nici de la ceilalți. Ea vine din alegerile pe care le facem zi de zi. Din curajul de a ieși din relații care ne fac mai mult rău decât bine. Din capacitatea de a ne oferi noi înșine ceea ce așteptăm de la alții. Fericirea nu e ceva ce găsești, e ceva ce construiești, cărămidă cu cărămidă, alegere după alegere. Întrebarea e: ești gata să începi?
Partajează asta:
Înfruntarea fricii de singurătate
Frica de singurătate este o emoție care atinge profunzimea existenței noastre, fiind resimțită în diferite etape ale vieții, dar mai ales în relațiile de adult. Pentru unii, singurătatea nu este doar un moment trecător de liniște sau de introspecție, ci o povară care apasă constant, accentuând teama de a fi părăsiți. Această frică își are adesea rădăcinile în experiențele timpurii din copilărie și se manifestă mai intens la persoanele care au un stil de atașament anxios. În astfel de cazuri, fiecare interacțiune socială devine un teren minat, iar relațiile se transformă în spații de testare a valorii proprii.
Singurătatea este mai mult decât absența fizică a celorlalți. Ea poate fi trăită chiar și în mijlocul unei mulțimi sau într-o relație romantică. Psihologul britanic John Cacioppo, renumit pentru cercetările sale în domeniul singurătății, descria acest sentiment ca fiind o discrepanță între nivelul de conexiune pe care ni-l dorim și cel pe care îl experimentăm efectiv. În cazul celor cu atașament anxios, această discrepanță este resimțită cu o intensitate copleșitoare. Ei tind să caute constant confirmări și asigurări din partea celorlalți, ca o modalitate de a compensa sentimentul de nesiguranță interioară. Fiecare privire evitată, fiecare mesaj neîntors sau conversație scurtă devine, în ochii lor, o potențială amenințare la adresa stabilității relației.
Frica de abandon este o emoție profundă, care transcende simpla teamă de a fi singur. Ea reprezintă o anxietate existențială, ancorată în relația noastră primară cu cei care ne-au îngrijit în copilărie. Dacă aceste figuri de atașament au fost inconsistente sau indisponibile emoțional, creierul nostru învață să interpreteze lumea ca pe un loc nesigur, unde conexiunile sunt fragile și efemere. Studiile în teoria atașamentului, inițiate de John Bowlby, au evidențiat legătura directă dintre aceste experiențe timpurii și anxietatea resimțită în relațiile adulte. Persoanele afectate dezvoltă adesea un tipar de comportament care reflectă această frică, ele evită intimitatea profundă de teama că ar putea fi respinse, se agată de parteneri sau prieteni într-un mod dependent și experimentează o stare de alertă continuă, ca și cum ar fi mereu pregătite pentru o eventuală pierdere. Această dinamică creează un cerc vicios, cu cât încercăm mai mult să ne protejăm de abandon, cu atât mai mult riscăm să-l provocăm. Comportamentele de dependență sau încercările de control excesiv asupra celorlalți îi pot îndepărta, confirmând astfel cele mai negre temeri. De aceea, frica de singurătate devine nu doar o problemă emoțională, ci și un obstacol real în calea construirii unor relații sănătoase și autentice.
Gestionarea acestei frici începe cu acceptarea faptului că singurătatea face parte din condiția umană. Nu este ceva ce putem elimina complet din viețile noastre, dar este un aspect pe care putem sa învățam să-l înfruntăm. Psihologia modernă ne încurajează să privim vulnerabilitatea ca pe o sursă de putere, nu de rușine. Studiile arată că persoanele care își recunosc fricile și le explorează cu onestitate sunt mai capabile să construiască relații semnificative și durabile. A accepta propria vulnerabilitate înseamnă a ne elibera de nevoia de a părea perfect și de a căuta mereu validare externă.
Un pas esențial în acest proces este cultivarea resurselor interioare. Când suntem prea dependenți de ceilalți pentru validare emoțională, ne expunem riscului de a simți că lumea se prăbușește în absența lor. În schimb, construirea unei relații sănătoase cu noi înșine poate schimba complet această perspectivă. Activități precum meditația, scrisul în jurnal sau terapia cognitiv-comportamentală ne pot ajuta să dezvoltăm un nucleu intern de siguranță. Prin aceste practici, putem învăța să ne auto-reglăm emoțiile și să găsim confort în propria prezență.
De asemenea, relațiile autentice joacă un rol crucial în diminuarea fricii de abandon. Conexiunile bazate pe încredere, reciprocitate și respect reduc nevoia de validare constantă. Acest tip de relații nu apare însă peste noapte. Ele necesită efort, răbdare și, cel mai important, capacitatea de a comunica deschis despre nevoile și temerile noastre. Învățând să ne exprimăm clar, dar fără agresivitate, dorințele și limitele, putem crea un spațiu în care și noi și celălalt să ne simșim și să se simtă în siguranță.
Pentru cei care se confruntă cu frica de abandon într-un mod copleșitor, sprijinul terapeutic poate face o diferență semnificativă. Terapia centrată pe emoții, de exemplu, s-a dovedit extrem de eficientă în explorarea și vindecarea rănilor emoționale adânc înrădăcinate. Un terapeut specializat poate ajuta la descoperirea acelor tipare din trecut care influențează comportamentul din prezent, oferind instrumentele necesare pentru a construi relații mai sănătoase.
Cu toate acestea, poate cel mai puternic instrument pe care îl avem este atitudinea și modul cum ne poziționăm în raport cu singurătatea. Deși frica de singurătate și abandon poate părea o povară, ea poate fi, de asemenea, o oportunitate de creștere. Viktor Frankl, filozof și psihiatru renumit, spunea că „Între stimul și răspuns există un spațiu. În acel spațiu stă puterea noastră de a alege răspunsul. În răspunsul nostru stă creșterea și libertatea noastră.” Această afirmație subliniază faptul că, deși nu putem controla întotdeauna ce ni se întâmplă, avem puterea de a alege cum reacționăm. În loc să vedem singurătatea ca pe o sentință, o putem percepe ca pe o invitație la autocunoaștere și autoacceptare.
Singurătatea este un teritoriu pe care fiecare dintre noi trebuie să-l exploreze la un moment dat. Pentru unii, această călătorie poate fi mai dificilă decât pentru alții, mai ales dacă este însoțită de teama de abandon. Totuși, este important să ne reamintim că nu suntem definiți de fricile noastre. Ele sunt doar o parte din povestea noastră, nu întreaga poveste. Să învățăm să ne simțim întregi chiar și în momentele de singurătate este una dintre cele mai importante realizări pe care o putem avea. Și, odată învățată, ea ne deschide calea către relații mai autentice, mai profunde și mai împlinitoare. Tu meriți să te simți complet, indiferent de cine este alături de tine în acel moment!
Partajează asta:
”Povestea ta are sens” sau cum să-ți înțelegi propria viață
„Povestea ta are sens” de Raluca Anton, este o carte care m-a captivat de la primele pagini atât în calitate de psihoterapeut, cât și ca simplu cititor. Autoarea reușește să creeze un univers intim și profund, în care fiecare este invitat să-și exploreze propriile experiențe și emoții prin intermediul poveștilor relatate. Fiecare capitol este o incursiune în trăiri umane autentice, oferind reflecții valoroase asupra vieții, relațiilor și autocunoașterii.
Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte este modul în care se împletește narațiunea cu introspecția. Fiecare poveste nu este doar un simplu episod de viață, ci o invitație la meditație asupra propriilor noastre drumuri, alegeri și sentimente. Autoarea ne amintește că fiecare moment trăit este o parte dintr-o poveste mai mare, una care merită să fie explorată și înțeleasă.
Stilul de scriere este elegant și evocator, aducând la viață situații cu care oricine se poate identifica. Fiecare pagină este încărcată de emoție și sens, iar reflecțiile profunde ale autoarei îți rămân în minte mult timp după ce ai închis cartea.
„Povestea ta are sens” este mai mult decât o simplă lectură, este o experiență transformatoare. Este o carte care te provoacă să-ți reexaminezi propria poveste, să-ți găsești propriul fir roșu și să înțelegi că fiecare capitol din viața ta are o semnificație profundă. Recomand această carte oricui dorește să se reconecteze cu sine și să privească viața dintr-o perspectivă mai bogată și mai empatică.
Partajează asta:
Viața ca acțiune
Viața este plină de neprevăzut și de surprize neașteptate care pot schimba complet cursul planurilor noastre. Deși ne place să avem controlul asupra situațiilor, uneori evenimentele neașteptate pot apărea și ne pot scoate din zona noastră de confort. Este important să fim pregătiți să facem față acestor momente și să nu ne lăsăm copleșiți de anxietate sau neputință.
Atunci când suntem confruntați cu situații neprevăzute, este normal să ne simțim frustrați și confuzi. Ne putem întreba de ce tocmai nouă ni se întâmplă aceste lucruri și putem să ne simțim descurajați de situația în care ne aflăm. Totuși, este esențial să ne amintim că nimic nu durează veșnic și că suntem capabili să găsim soluții în fața provocărilor cu care ne confruntăm.
În momentele de cumpănă, este important să ne concentrăm pe găsirea unor soluții practice și să nu ne pierdem în gânduri negre sau în scenarii catastrofice. Trebuie să ne aducem aminte de toate situațiile dificile prin care am trecut în trecut și de modul în care am reușit să depășim acele momente. Fiecare experiență dificilă ne învață ceva nou și ne ajută să evoluăm ca persoane.
De aceea este esențial să ne menținem o atitudine pozitivă în fața situațiilor neprevăzute și să avem încredere în propriile noastre capacități de a depăși orice obstacol. În loc să ne concentram pe întrebarea „De ce mi se întâmplă asta mie?”, ar trebui să ne întrebăm „Ce pot învăța din această experiență și cum pot să rezolv această situație într-un mod cât mai bun pentru mine?”.
În momentele de criză, este important să căutăm sprijinul celor dragi și să nu ne izolăm în suferința noastră. Comunicarea deschisă și sinceră poate fi de mare ajutor în depășirea situațiilor dificile. Împărtășirea gândurilor și emoțiilor noastre cu cei apropiați ne poate oferi suportul emoțional de care avem nevoie pentru a face față provocării.
Viața este o călătorie plină de surprize și de momente neprevăzute. Cum alegem să gestionăm aceste momente și cum reacționăm în fața lor definește cine suntem cu adevărat ca persoane. Prin acceptarea schimbării și adaptarea la noile circumstanțe, putem crește și evolua și putem găsi soluții creative la orice provocare neașteptată care ne apare în cale. Să ne bucurăm de frumusețea imprevizibilă a vieții și să fim recunoscători pentru fiecare lecție pe care o învățăm din experiențele noastre.
Partajează asta:
Puzzle
Viața fiecăruia este făcută din bucățele, unele mai pline de fericire, altele mai pline de tristețe, toate așezate în ordinea curgerii timpului. Când încetezi să le mai privești separat, înțelegi că ele au contribuit la ceea ce ești tu astăzi!
Partajează asta:
Visuri
Când suntem copii visăm să devenim doctori, profesori, să ne căsătorim și să avem o familie frumoasă, să ne facem o casă, să avem o mașină super tare etc. Câți dintre noi și le mai aduc aminte și dacă le-au urmat câți le chestionează pentru a vedea dacă sunt ale lor sau nu?
Visurile noastre ne sunt influențate de mediul în care creștem, de persoanele care sunt în preajma noastră. De multe ori visurile lor devin ale noastre și ne trezim la mijlocul vieții, uneori chiar la sfârșitul ei, că ceva lipsește, că parcă nu nu trăim viața care să ne împlinească cu totul.
Primul și singurul vis de care îmi aduc aminte de când eram foarte mică este acela de a deveni medic. Vara mergeam în vacanță la bunica la țară și vecina ei avea o fata care se apropia de 26 de ani și care era asistentă medicală. Îmi placea să merg la ea și pentru că îi plăceau copiii îmi povestea despre ce făcea ea la spital și eram fascinată de faptul că le făcea injecții pacienților sau le dădea pastile și ei se simțeau mai bine după aceea. Dar avea un regret, că nu a intrat la medicină și că nu a putut să devină medic. Și de acolo a încolțit în mintea mea ideea că este ceva nemaipomenit să fii medic și să-i faci bine pe oameni. Acesta era visul meu și l-am bagat intr-un sertar al memoriei și am uitat de el. L-am re-descoperit zilele trecute după ce am citit o carte care mi-a adus aminte de el. Mi-am dat seama că era ceva ce încolțise în mintea mea pentru că îmi plăcea de Nela și vroiam să fiu ca ea, să ajut oamenii. Din fericire nu l-am urmat și acum îmi dau seama că nu era pentru mine și nu m-ar fi făcut să fiu împlinită. Am găsit altă formă de a ajuta oamenii, aceea care mi se potrivește cu adevărat.
Stau și mă gândesc câți dintre noi nu au confundat visurile din copilărie ce le-au fost sădite de alții cu menirea în viață și au urmat o cale doar pentru că mama, tata, bunicii sau alte persoane importante au dorit să facă ceva în viață și nu au reușit și atunci noi, copiii, suntem cei care putem face ca aceste visuri să devină realitate. Însă a cui realitate? A noastră în niciun caz. Și de aici drame, vieți trăite fără a simți că sunt ale noastre, sensuri și direcții greșite și totul dintr-o simplă conjuctură de mediu. Ca adulți însă avem datoria să ne uităm la noi și la viața noastră atunci când simțim că ceva lipsește și să fim corecți cu noi înșine atunci când răspundem la întrebarea: Și eu a cui viață o trăiesc? Unde sunt EU în acestă poveste?
Partajează asta:
Dragostea în ziua de azi
Această galerie conține 1 fotografie.
Urmeaza-ti pasiunea!
Viață
Spre deosebire de lumea de afară care parcă s-a oprit, lumea din interior este foarte activă, populată acum cu frici și multă incertitudine. O mulțime de întrebări ne macină în perioada asta și răspunsurile, din păcate, nu sunt certitudini. Și atunci ce e de făcut? Putem alege să vedem certitudinile din viața noastră, din momentul acesta: faptul că suntem sănătoși și la fel sunt și cei dragi nouă, că avem frigiderul plin și un loc unde să stăm în siguranță, că avem o familie și prieteni și că indiferent cât de izolați în casă suntem există oameni în viața noastră cărora le pasă și se gândesc la noi. Și dacă îmi spuneți că asta nu e mare lucru înseamnă că nu ați înțeles că viața, chiar și atunci când nu e roz, merită trăită și că tocmai lucrurile acestea sunt cele care contează. Altfel de ce v-ar fi frică că mâine ar putea să nu mai existe?!
Partajează asta:
Cărți, cărți, cărți…
Îmi plac cărțile. Am o relație specială cu ele, aș spune chiar că este o relație de dependență. Sunt cărți pe care le citesc pe nerăsuflate cum se spune și pentru care nu dorm noaptea pentru că nu le pot lăsa din mână. Și îmi plac cărțile pe suport de hârtie; citesc și cărți digitale, dar îmi place să țin cartea în mână, să subliniez pasajele care rezonează cu mine sau care îmi oferă informații prețioase (depinde de tipul de carte citită). Prin intermediul cărților iau contact cu lumea autorului, am acees la trăiri și emoții ale acestuia, iar ele la rândul lor îmi provoacă mie trăiri și emoții personale. Mă regăsesc uneori printre rândurile unei cărți și am sentimentul de apropiere cu autorul. Personajele sunt prelungiri ale lumii interioare a celui care scrie, se întrupează din gândurile și emoțiile lui, și ajung să aibă o viață proprie pe care o dezvăluie celui ce citește. O carte bună mă face fericită, mă apropie de mine și-mi dă sentimentul de bine. Sunt cărți pe care le ador și cărți pe care le las din mână după câteva pagini. Cărțile sunt precum oamenii, au o viață a lor pe care o dezvăluie oricui le citește. Dar, așa cum nu rezonez cu toți oamenii, la fel se întâmplă și cu cărțile. Acum mai mulți ani când începeam o carte o citeam până la capăt, chiar dacă nu-mi plăcea. Mi se părea că nu pot să nu o termin, că am datoria să citesc tot. Am renunțat la acest obicei și asta îmi dă un sentiment de lejeritate și de apropiere mai mare de cărți: le citesc până la sfârșit doar pe cele care îmi plac. La fel fac și cu oamenii. Mi-i fac prieteni doar pe cei care îmi plac, restul rămân cunoștințe ocazionale sau poate nici atât. Mă înconjor doar de cărți și oameni frumoși, care îmi fac viața mai plină de sens și mai colorată!
Partajează asta:
Ochii care văd, nu văd……
Mă întristez când văd oameni ai căror ochi privesc fără să vadă. Îi recunosc ușor pentru că a fost o vreme când și eu mergeam fără să văd nimic în jur. Eram într-o lume a mea, cu gândurile care mi se învălmășeau în cap și nu-mi dădeau pace nici când dormeam: visele erau o continuare a gândurilor de peste zi. Priveam oamenii cu care intram în contact, dar nu-i vedeam cu adevărat. Totul devenise cenușiu, fără culoare, agitat și stresant. Ochii mei erau deconectați de la lumea din jur, funcția lor era redusă aproape la zero. Din fericire aceea perioadă a trecut și acum mă bucur din nou de culorile din viața mea. Viața este prea scurtă pentru a o trăi în nunțe de cenușiu, iar ochii știu asta. Deschide ochii și lasă-i să vadă, lasă-i să se bucure de multitudinea de nuanțe și bucură-te și tu împreună cu ei!
sursa foto: http://www.dev.huff.ro
Partajează asta:
Viata este plina de magie, depinde de noi sa o vedem. Cand eram copii orice parea posibil si nimic nu ni se parea neadevarat: zmeii erau invinsi, vrajitoarele nu mai aveau nicio putere, binele invingea raul prin orice mijloace, oricat de neverosimile erau. In viata de adult magia se disipeaza, se stinge sub povara greutatilor si rutinei zilnice, uitam sa zambim, uitam sa privim in jur, uitam sa … traim. Ne pierdem in agitatia de fiecare zi si uitam ca timpul, cel mai pretios lucru din viata noastra, nu se opreste si nu asteapta ca noi sa fim pregatiti pentru a ne trai viata. Unii oameni nu traiesc niciodata pentru ca nu-si acorda acel ragaz pentru ei; poate ca ei sunt fericiti in felul lor, poate ca niciodata nu s-au gandit ca viata inseamna si altceva decat munca si rutina. Dar tu, tu ce faci cu viata ta? O traiesti sau te traieste ea pe tine?
Partajează asta:
Traim o singura data
In fiecare zi ne trezim si ne vedem de viata noastra ca niste mici robotei; nu realizam cat de norocosi suntem pentru ca suntem sanatosi, ca avem familii la care sa ne intoarcem de la birou, ca seara inainte de a adormi ii putem imbratisa pe cei dragi.
Cat timp a trecut de cand v-ati gandit la toate aceste lucruri ca fiind o binecuvantare in viata voastra? Ne-am obisnuit sa le consideram normale, sa ne lasam acaparati de grijile cotidiene si am uitat sa ne bucuram de viata. In fiecare zi avem atatea motive sa fim, daca nu fericiti, macar multumiti, iar noi, de cele mai multe ori alegem sa contabilizam doar ceea ce nu a iesit cum ne doream.
Daca in fiecare zi am fi atenti la ceea ce se petrece cu noi si am nota macar un lucru pozitiv, poate ca am reinvata sa zambim mai des si viata noastra ar arata astfel. Traim doar o singura data si de noi depinde cum: contabilizand lucurile negative, sau pe cele positive.
Partajează asta:
VINE O VREME…
Vine o vreme când realizăm că ceea ce am crezut a fi important în viață se dovedește a nu avea nicio valoare , că lucrurile cu adevărat valoroase le-am lăsat să treacă pe lângă noi și că e prea târziu să le mai recuperăm.
Cu toate acestea, nu e prea târziu să facem acest lucru de acum încolo, să prețuim ceea ce avem și ceea ce suntem si să fim mulțumiți. Nu fericiți, pentru că, de fapt, nici nu știm ce este fericirea. Suntem atât de preocupați să o găsim și să alergăm după ea, încât, atunci când este prezentă în viața noastră, nici nu o mai recunoaștem.
Alergăm după himere, după valori sau idealuri pe care alții ni le sădesc în suflet și care nu sunt ale noastre: să arătăm într-un anume fel, să avem nu stiu ce case, mașini, haine de firmă, copiii noștri să meargă la școli în alte țări, să fie olimpici, să….și lista poate continua. Dar noi, noi cu nevoile noastre adevărate, de afecțiune, atenție, dragoste, noi unde suntem?
Nu mă întreb acum cum ar fi arătat viața mea dacă….doar că iau hotărârea ca de acum încolo să-mi croiesc viața ca și cum fiecare zi pe care o trăiesc ar fi ultima. Și în felul ei este ultima, pentru că mâine nu știu ce va fi, iar ieri deja a trecut. Iar tot ceea ce am de fapt este AZI.
Partajează asta:
MINUNEA DE A FI COPIL
Câte lucruri minunate descoperi lucrând cu copiii. Este nemaipomenita capacitatea lor de a fi autentici! Îi poți caracteriza foarte bine printr-un singur cuvânt: ”SUNT”.
Își cunosc foarte bine plusurile și minusurile și și le acceptă în egală măsură. Sunt mult mai în contact cu nevoile lor decât suntem noi, adulții.
De ce însă, pe măsură ce cresc, își pierd această capacitate extraordinară de a fi autentici? Ce ne face pe noi, copiii de ieri – adulții se azi, să purtăm măști și să jucăm roluri care nu sunt neapărat ale noastre? O să spuneți că viața ne detemină să fim așa. Am să vă răspund că tot viața este cea care ne oferă nenumărate variante și noi suntem cei care alegem.
Până la urmă , viața ne-o facem singuri, prin alegerile noastre. Dacă am intra mai des în contact cu copilul noastru interior am fi mai mulțumiți cu viața noastră și alegerile noastre ar fi mai aproape de ceea ce suntem noi cu adevărat. Redeveniți, pentru câteva momente, copilul care ați fost cândva și priviți viața prin ochii lui. Lăsați-vă, din când în când, purtați de ceea ce se întamplă în interiorul vostru și bucurați-vă de lucruri mărunte ca zămbetul unui copil, un copac înflorit, o rază de soare, culorile toamnei! Lasați, din când în când, controlul deoparte și faceți alegeri cu inima! Nu-i așa că viața este minunată?
