Conflictul dintre părinţi şi copii se poate adânci în perioada adolescenţei: adolescenţii vor mai multă independenţă şi intimitate, în timp ce părinţii pun accentul mai mult pe responsabilitate şi siguranţă.

Fiecare din cei cinci vectori care conduc la independenţă – separarea, diferenţierea,opoziţia, responsabilitatea, expansiunea- poate deveni motiv de conflict.

Separarea poate determina nemulţumiri vis a vis de timpul petrecut de adolecenţi cu prietenii versus timpul petrecut cu familia.

Diferenţierea poate determina nemulţumiri privind exprimarea individualităţii adolescentului considerată de părinţi ca fiind acceptatbilă şi exprimarea individualităţii adolescentului considerată ca nefiind acceptabilă.

Opoziţia poate determina neînţelegeri cu privire la modul cum îşi trăieşte adolescentul viaţa, daca aceasta se derulează după regulile lui sau ale părinţilor.

Responsabilitatea poate determina neînţelegeri cu privire la care decizii ale adolescentului trebuie luate în considerare şi care nu trebuie luate în considerare.

Expansiunea poate determina neînţelegeri cu privire la comportamentele acceptate pentru vârsta adolescentlui si cele care nu sunt acceptate.

Dată fiind inevitabilitatea apariţiei neînţelegerilor dintre copii şi părinţi în această perioadă sensibilă de dezvoltare, adolescenţa, consider că este util pentru părinţi dacă ar tine cont de următoarele:

–       Părinţii au deja un model de a reacţiona într-o situaţie de conflict pe care l-au învăţat în copilărie, în familiile lor de origine. Dacă acest model este unul bazat pe o abordare calmă, constructivă, în care lucrurile se discută şi se negociază, fiecare prezentându-şi punctul de vedere susţinut de argumente, atunci acesta este modelul pe care la rândul lor îl vor transmite copilului. Dacă, dimpotrivă, ei au învaţat în copilărie că e nevoie să tipi, să ameninţi şi să-ţi impui punctul de vedere în faţa copilului indiferent de circumstanţe, atunci, cu siguranţă că aşa se vor comporta cu copiii lor şi acesta va fi modelul pe care îl vor transmite. Părinţii pot modifica însă acest pattern dezadaptativ de a face faţă unui conflict, dacă sunt conştienţi de acest lucru şi dacă îşi doresc să nu îl transmită mai departe copiilor lor.

 –       Un conflict implică întotdeauna participarea a două personae, dar pentru oprirea lui este suficientă una singură. Responsabilitatea escaladării conflictului aparţine în egală masură părintelui şi adolescentului. Înainte de a continua un conflict, este bine să vă intrebaţi, ca părinte, “Chiar vreau să fac asta?”

 –       Dacă în timpul unui conflict, adolescentul ridică tonul, foloseşte cuvinte nedorite, are un comportament nelalocul lui, părintele trebuie să se abţină să îi răspundă în acelaşi fel, deşi de multe ori există această tentaţie. Părintele trebuie să păstreze un ton calm, o atitudine degajată, un limbaj potrivit astfel încât să transmită adolescentului un model de răspuns, pe care îşi doreşte ca acesta să îl înveţe.

 –       Calitatea comunicării în timpul unui conflict poate fi complet deteriorată. Astfel, de la o comunicare obiectivă, declarativă şi moderată (“Nu ai făcut ceea ce ai promis!”), se poate ajunge la o comunicare evaluativă, extremă şi cu etichete (Nu se poate pune bază pe tine!). Părintele este acela care trebuie să urmărească tonul comunicării şi să atragă atenţia când se depăşesc anumite limite, astfel încât să se evite escaladarea inutilă a conflictului.

 –       Conflictul poate fi instructive, adolescentul învăţând din acest proces interactiv, deoarece, în cele din urmă, conflictul este ceva ce părintele face împrună cu copilul său. De fiecare dată când aleg să se implice într-un conflict cu copilul, părinţii îl învaţă pe acesta un model de cum să facă faţă şi să soluţioneze un conflict. Şi acest lucru, odată învaţat, va deveni modul de a reacţiona, vis a vis de orice conflict, al adolescentului de acum şi al adultului de mai târziu. De aceea este important ca părintele să-l înveţe un mod constructiv de a reactiona la conflicte şi de a le soluţiona.