De cate ori nu am auzit, sau chiar am spus-o si noi, “Daca ma iubesti ar trebui sa stii ce-mi place, ce-mi doresc etc”. Da, poate ca pe undeva asa si este. Pe de alta parte nimeni nu este responsabil cu satisfacerea nevoilor noastre sau cu indeplinirea dorintelor noastre. A trecut vremea copilariei cand ne doream cate ceva si mama sau tata ne indeplineau dorinta. Si poate ca unii dintre noi nici atunci nu am avut parte de asta. Acum suntem adulti si trebuie sa avem singuri grija de noi. Si tocmai pentru ca suntem adulti, trebuie sa cerem atunci cand vrem ceva; sa cerem clar, fara sa ne ascundem in spatele unor scheme complicate si fara sa ne suparam daca nu primim ceea ce cerem. Poate ca celalalt nu poate sau chiar nu vrea sa ne dea ceea ce avem noi nevoie sau ne dorim. Si nu-l putem obliga in niciun fel sa faca asta. Decizia este a lui si ii apartine in intregime. La fel cum si noi putem decide ce facem cu raspunsul primit din partea celuilalt; decizia ne apartine: putem sa ne suparam, sa ignoram, sa nu mai cerem alta data, sa continuam sa cerem pana primim. Sau putem sa alegem daca relatia cu persoana respectiva este buna pentru noi, daca schimburile care se petrec intre noi sunt ceea ce noi dorim din aceea relatie, daca suntem multumiti cu aceea relatie. Si la fel, putem alege cum ne vom comporta in continuare. Ceea trebuie sa avem tot timpul in minte este ca intr-o relatie intotdeauna sunt trei: eu, celalalt si relatia. Daca eu, la capatul meu de relatie fac ceva, asta influenteaza relatia si astfel voi determina o reactie la celalalt capat. Iar asta ne ajuta sa intelegem ca intotdeauna, in orice situatie, fiecare din noi poate face o alegere si odata facuta aceasta alegere trebuie sa ne-o si asumam. A pasa raspunderea la celalalt sau undeva in exterior, nu diminueaza cu nimic faptul ca noi am facut alegerea. Sa nu uitam ca noi suntem cei care luam decizia.
În fiecare dimineață soarele răsare și încălzește planeta cu razele lui. În fiecare dimineață ne trezim cu certitudinea că soarele este acolo, pe cer, și că, indiferent ce s-ar întampla, nu va lipsi de la ”apel”. La fel, cand eram copii aveam certitudinea că vom trăi veșnic, că mama, tata și alte persoane dragi nouă nu vor îmbătrâni niciodată, că lucrurile frumoase nu se termină și că noi suntem centrul universului. Însă, pe măsură ce am crescut am devenit mai conștienți de realitatea din jur și de legile care o guvernează. Am învățat că lucrurile nu durează la nesfârșit, că oamenii se schimbă, îmbătrânesc, mor sau pur și simplu dispar din viața noastră, că noi nu suntem cei mai importanți oameni de pe pământ și că nimic nu se obține fără efort. Încet-încet, ne-a copleșit viața cu al ei șir de evenimente și odata cu asta am uitat să ne păstrăm acea seninătate pe care am avut-o copii fiind, acel surâs de bucurie la vederea cuiva drag, acei fluturași în stomac la obținerea a ceva ce ne-am dorit demult. Dar, pentru că întotdeauna există un dar, toate aceste lucruri nu au dispărut, ci sunt doar date la o parte din sfera noastră de conștiență din cauza vieții trepidante pe care o ducem. Și nu există bucurie mai mare decît atunci când le redescoperim și le readucem la viață, pentru a da culoare și sens existenței, regăsindu-ne drumul către noi înșine. Și astfel, din acel moment, în fiecare dimineață soarele răsare, iar noi ne trezim și-i zâmbim cu subînțeles!
Ne indragostim si credem ca ne-am gasit jumatatea. Nu realizam ca ne indragostim de un ideal, de o imagine pe care noi am creat-o si tocmai pentru ca este bine intiparita in inconstientul nostru ne este atat de draga si nu putem renunta la ea.
Ieri in parc stateam de vorba cu un parinte si am ramas uimita de modul in care gandeste. In primul rand s-a plans de diverse lucruri pe care copilul lui nu le face: nu sta concentrat la joc, nu se imbraca si dezbraca singur etc.- ca sa ne intelegem, vorbim aici de un copil de 3 ani. Si-mi tot spunea cum ii zicea mama lui ca ea nu a avut probleme cu el pentru ca era un copil cuminte si ascultator. Si mi-a explicat in continuare cum si-a dat copilul la gradinita ca cei de acolo sa-l educe si sa-l invete toate aceste lucruri pe care el si le doreste de la copilul sau, dar pe care, recunoaste, nu are rabdarea sa le repete indeajuns de mult cu copilul pentru ca acesta sa le asimileze, pentru ca nu-i asa el are treaba, iar personalul de la gradinita asta trebuie sa faca. Asteptarile lui sunt, ca tot ce-si doreste sa stie/faca copilul lui, acesta sa invete de la gradinita. Iar eu incercam sa-i explic cum stau lucrurile, sa-i dau exemple cu ceea ce ar putea face si exersa cu copilul acasa, pana cand am inteles ca vorbesc in gol: la tot ce spuneam eu raspunsul era promt “Am incercat, dar nu a mers!”. Oare chiar asa? Oare copilul acela chiar nu este receptiv la nimic? Ma indoiesc sincer!
Oamenii mint din diverse motive: sa ascunda comportamente, sa obtina sau sa nu piarda ceva. A minti intr-o relatie, indiferent de motivul din spatele minciunii, este o dubla minciuna pentru ca de fapt, in primul rand, pe tine te minti: te minti ca-l iubesti pe celalat si ca ai o relatie care conteaza si il minti si pe celalalt ca este o persoana importanta pentru tine. Fundamentele de baza intr-o relatie sunt increderea si respectul, iar minciuna inseamna ca relatia nu are fundatie si la cea mai mica “adiere” se poate darama. Minciuna atrage alta minciuna: incercarea de a explica nu face altceva decat sa adanceasca temerile. Odata descoperita o minciuna, increderea este spulberata si samanta neincrederii este plantata. Uneori, cel care este mintit ignora semnalele, iar cel care minte se crede la adapost si continua. Dar semnalele raman si la un moment dat se produce declicul; in momentul acela inevitabilul se produce: despartirea. Minciuna transforma relatia intr-un balon de sapun si, mai devreme sau mai tarziu, va face poc, ca orice balon de sapun.
In moment de cumpana ne simtim mici, la fel ca atunci cand eram bebelusi si eram neajutorati. Si ca si atunci viata ni se poate parea un loc inspaimantator. In astfel de moment avem nevoie sa fie langa noi persoane care sa ne sustina, sa ne incurajeze, sa ne ofere noi perspective. Si asta pentu ca, adanciti in problema noastra, nu vedem intotdeauna cea mai buna solutie de iesire: o discutie cu altcineva ne poate oferi o noua varianta, una la care noi sa nu ne fi gandit. Noi decidem insa, ce facem mai departe, ce cale apucam, ce e bine sau nu pentru noi. Chiar daca ne simtim coplesiti, obositi, neputinciosi nu e bine sa-i lasam pe altii sa ia decizii pentru noi. E tentant, in astfel de momente, sa-i lasi pe ceilalti sa ia decizii: esti speriat, dezorientat si ti se pare ca nu mai gandesti drept. Si poate ca uneori chiar asa este, dar poti sa te sfatuiesti cu cei ce-ti sunt aproape, poti sa le ceri o parere, sa evaluazi impreuna cu ei argumentele pro si contra, insa in final sa iei decizia singur. Si asta pentru ca vorbim de viata ta nu a lor, pentru ca fiecare om e unic si ce e bine pentru altul nu e neaparat bine si pentru tine. Si mai e un motiv: pentru ca nu vrei sa traiesti viata altcuiva. Si pentru ca esti PUTERNIC!
