Când ai zâmbit ultima dată? Când ai râs din inimă împreună cu partenerul/partenera? Când ai simțit că toată lumea este a
ta?
Una din clientele mele m-a privit mirată când i-am pus aceste întrebări și pe urmă mi-a răspuns: Nici nu mai țin minte de când nu am mai râs sau nu m-am mai simțit bine cu partenerul meu. Dacă și tu îți dai același răspuns atunci este timpul să schimbi ceva. Lucrurile nu trebuie să rămână așa; deja ai făcut un pas în momentul când ai recunoscut că ai ajuns în impas cu relația. Nu fi un simplu spectator al destrămării și măcinării lente a ceea ce a fost frumos și a ceea ce v-a adus împreună. Fă un efort, pentru că nimic nu se obține ușor, și schimbă ceva chiar din momentul ăsta. Nu lăsa ca situațiile zilnice să te acapareze complet, nu mai reacționa la ceea ce se întâmplă ci pur și simplu începi să acționezi. Din practica mea de cabinet știu că se poate, iar clienții mei dacă mă citesc acum îmi dau dreptate (poate că zâmbesc ușor gândindu-se la drumul parcurs și la efortul pe care l-au depus, dar cu siguranță a meritat). Si dacă ei au putut, vei putea și tu, cu o singură condiție : SĂ VREI!
Nu verificăm cu celălalt dacă am înțeles bine mesajul, nu-l ascultăm de fapt pe celălalt, ci intrăm într-un dialog interior
Cum te simți în relație? Poți comunica deschis: Îi poți spune celuilalt ce gândești, ce simți, cum te simți când el/ea face ceva? Poți spune care îți sunt nevoile și ești la rândul tău în stare să-l asculți pe celălalt? Cât timp petreceți împreună? 
Ce nu ne spune nimeni este cum vom trăi. Toate poveștile se termină când, după multe peripeții și încercări, lupte cu balauri și vrăjitoare, prințul și prințesa ajung să fie împreună. Totul se termină cu bine, dar în acest punct. Nimeni nu continuă să prezinte încercările și luptele după ce prințul și prințesa ajung să fie împreună. Pentru că povestea reală continuă dincolo de cuvinte și de cărți. Încercările nu se termină și multe alte lupte de-abia din punctul acela de întâlnire încep. Iar noi, avem în minte doar acel ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Și bălălăim prin viață nefericiți, căutând prințul sau prințesa și gândind că fericirea noastră va deveni realitate în momentul în care il/ o vom găsi. Și cu atât mai mare este dezamăgirea când constatăm că viața este foarte departe de ceea ce am fost învățați să credem, că fericirea nu ți-o oferă cineva, ci ți-o construiești singur, că a fi cu cineva nu-ți oferă garanții pe viață, că balaurii și vrăjitoarele nu mor în momentul în care îți găsești prințul sau prințesa și că, în continuare, te lupți toți aceștia ca să îți aperi cetatea.
Uităm să mai privim cerul și florile, să ne privim copiii când se joacă, să savuram o mâncare bună sau un pahar de vin, să ascultam o melodie. Totul este pe repede înainte pentru că dacă am pune ”pause” atunci am fi singuri, doar noi cu noi, cu incertitudinile și întrebările la care nu avem răspuns, dar nici nu încercăm să-l găsim, cu durerile sau rănile încă nevindecate ale sufletului, cu toate neputințele și fricile, cu condiția noastră de muritori. Nerăbdarea este o fugă: de noi, de realitate, de sfârșit. Paradoxal însă, tot ea este cea care ne apropie mai mult și mai nepregătiți de acesta, de sfârșit, pentru că alergând continuu trăim într-o iluzie ascunzând de fapt fricile sub grămada de lucruri pe care ne grăbim să le facem. Nerăbdarea poate este prietena lui a avea, dar cu siguranță este dușmanul lui a fi. Fiecare este liber să aleagă!
![17494162_434427886907912_900314729669459968_n-1[1]](https://i0.wp.com/consilieresipsihoterapie.blog/wp-content/uploads/2017/04/17494162_434427886907912_900314729669459968_n-11.jpg?resize=450%2C394&ssl=1)
Acel Noi cu care erai obișnuit a devenit Eu și Tu, două persoane care abia își mai vorbesc și chiar și atunci când o fac este doar pentru a-și aduce unul altuia acuze. Despărțirea a lăsat în urmă un trecut comun pe care nu ai cum să-l ștergi cu buretele: au fost ani petrecuți împreună, plini de vise și lucruri construite de voi doi pentru voi, sunt poate și copii pe care amândoi îi iubiți și de care vă veți ocupa în continuare. 
Unii oameni intr
Citind toată această literatură de psihologie practică uneori am impresia că mă pierd pe mine încercând să fiu așa cum ne învață cei care scriu toate acestea. Și nu-mi place deloc ceea ce încerc devin. Așa că acesta va fi un scurt rezumat a ceea ce am observant eu lucrând de atâția ani în cabinet,
n practica mea am vazut multi copii care au dificultati de adaptare dupa divortul parintilor. Copiilor le trebuie un timp destul de indelungat ca sa inteleaga ceea ce s-a intamplat, de ce unul din parinti (de obicei tatal) nu mai sta cu ei, de ce atunci cand merge in vizita la celalalt parinte sunt alte reguli decat acasa etc. Conlucrarea celor doi parinti si buna cooperare in cresterea si educarea copilului ii asigura acestuia cadrul de stabilitate emotionala pentru a face fata schimbarilor si a se dezvolta armonios. Astfel cei doi parteneri trebuie sa lase deoparte frustrarile personale si sa excluda copii din ceea ce au ei de “impartit”; copiilor si asa le este greu sa faca fata despartirii parintilor, sa mai suporte si acuze de genul “semeni cu tatal tau/mama ta” este prea mult pentru ei.
Dacă, atunci când eram mici, ni s-a spus și repetat că nu suntem buni de nimic, că se va așlege praful de noi, că semănăm cu x sau y (personaje negative din familie, cum să fim la vârsta adultă altfel decât am fost învățați să ne privim de cei care ne-au fost cel mai aproape în anii formării noastre? Poate că nu au facut-o cu rea intenție, pentru că refuz să cred că un părinte poate gândi ceva rău despre copilul său, însă modul în care au spus-o și ne-au repetat-o ne-au făcut să credem că noi chiar suntem așa cum ne vedeau ei. Si desi acum suntem adulți, tot mai cărăm în spinare sacii plini cu lucruri care nu ne aparțin. Atunci când cineva ne face un compliment o voce interioară ne face să nu ne simțim confortabil și ne aduce aminte că nu merităm, că celelalt își va da seama până la urmă că suntem niște impostori. Da, suntem niste impostori, dar nu așa cum credem noi, ci pentru că ne-am însușit caracteristici care nu ne aparțin , pentru că ne considerăm a fi altceva decât suntem cu adevărat, pentru că adulți fiind continuăm să ne vedem prin ochii de copil neajutorat care am fost cîndva. A venit timpul să învățăm să primim, să ne bucurăm de ceea ce alții ne dăruiesc cu sinceritate și să ne vedem așa cum suntem noi de fapt; buni, serioși, cu realizări și împliniri. De azi înainte, haideți să ne uităm în oglinda sufletului ți să scoatem la lumină tot ceea ce a stat până acum în umbra. Iar tot ceea ce nu ne aparține să returnăm celor care ni l-au dat pentru că nu este al nostru și pentru că nu ne definește.
Încrederea împreuna cu respectul, reprezinta cele două ”pietre” ale fundamentului pe care se poate clădi o relație de cuplu. Fără încredere și respect reciproc nu există relație de cuplu.
Sa fii parinte este cea mai grea meserie. Nimeni nu-ti spune atunci cand devii parinte ce trebuie sa faci. Inveti imrpreuna cu copilul tau si astfel se dezvolta o relatie care va dura pana cand unul dintre protagonisti nu va mai fi. Cu totii ne dorim sa fim parinti buni si facem tot ceea ce credem noi ca este bine. Uneori insa binele gandit de noi nu coincide cu binele dorit de copilul nostru. Stim si noi asta din relatia cu proprii nostril parinti. Insa, daca tot ceea ce facem in relatia cu copilul nostru este ghidat de dragoste, atentie si protectie, atunci suntem parinti buni. Si suntem parinti buni daca, in timp ce facem toate acestea, nu uitam nicio clipa ca el este o fiinta diferita de noi si ca atare nevoile lui sunt diferite de ale noastre.
De cate ori nu am auzit, sau chiar am spus-o si noi, “Daca ma iubesti ar trebui sa stii ce-mi place, ce-mi doresc etc”. Da, poate ca pe undeva asa si este. Pe de alta parte nimeni nu este responsabil de satisfacerea nevoilor noastre sau indeplinirea dorintelor noastre. A trecut vremea copilariei cand ne doream cate ceva si mama sau tata ne indeplineau dorinta. Si poate ca unii dintre noi nici macar atunci nu am avut parte de asta. Acum suntem adulti si trebuie sa avem singuri grija de noi. Si tocmai pentru ca suntem adulti, trebuie sa cerem atunci cand vrem ceva; sa cerem clar, fara sa ne ascundem in spatele unor scheme complicate si fara sa ne suparam daca nu primim ceea ce cerem. Poate ca celalalt nu poate sau chiar nu vrea sa ne dea ceea ce avem noi nevoie sau ne dorim. Si nu-l putem obliga in niciun fel sa faca asta. Decizia este a lui si ii apartine in intregime. La fel cum si noi putem decide ce facem cu raspunsul primit din partea celuilalt; decizia ne apartine: putem sa ne suparam, sa ignoram, sa nu mai cerem alta data, sa continuam sa cerem pana primim. Si la fel, putem alege cum ne vom comporta in continuare. Ceea trebuie sa avem tot timpul in minte este ca intr-o relatie intotdeauna sunt trei: eu, celalalt si relatia. Daca eu, la capatul meu de relatie fac ceva, asta influenteaza relatia si astfel voi determina o reactie la celalalt capat. Iar asta ne ajuta sa intelegem ca intotdeauna, in orice situatie, fiecare din noi poate face o alegere si odata facuta aceasta alegere trebuie sa ne-o si asumam. A pasa raspunderea la celalalt sau undeva in exterior, nu diminueaza cu nimic faptul ca noi am facut alegerea. Sa nu uitam ca noi suntem cei care luam decizia.